http://my.barackobama.com/page/community/post/Tritium/gG5ngR/commentary
http://noreliacob.blogspot.com/2009/02/barack-obama-si-legea-duminicala.html
http://noreliacob.blogspot.com/2009/02/barack-obama-si-legea-duminicala.html
Eu, nefiind nici unul nici altul, mi-am permis sa fac propria mea analiza, desi ea, analiza, poate fi confundata cu subiectivismul unuia care, desi roman intr-o tara majoritar ortodoxa, isi permite sa arate si o alta fata a "crestinismului".
M-am gandit ca toata "agitiatia" cu cipul (666) ca fiind semnul antihristului, legea "duminicala" din Croatia, unde influenta bisericii influenteaza legislativul, sub diferite pretexte, discutia din UE privind acelasi tip de lege (lege duminicala la nivel de UE), agitatia "duminicala" din SUA unde intalnirile celor mai puternice "coalitii crestine" sunt onorate de prezenta unui Al Gore sau Nancy Pelosi (speakerul Casei Reprezentantilor), super vizate de un inalt reprezentant al Vaticanului, toate intalniriile fiind protejate de agenti ai Agentiei Nationale de Securitate (NSA)..., toate astea ma fac sa cred ca nimic nu este intamplator...
Nota: Semnul fiarei sau acel numar misterios 666 care apar in raportul biblic au sau nu legatura cu pasapoartele biometrice sau acel cod de bare pentru o citire electronica a produselor ???
Unii cercetatori ai fenomenului informativ-profetic au ajuns sa descopere ca acel SEMN si acel numar - 666 - reprezinta in fapt o inginerie mult mai bine ascunsa (tine de INCHINARE) si care are legatura cu spionajul iezuit si institutia pe care o serveste...!
Urmariti si imaginile de mai jos.
Reprezinta doua variante ale aceleasi probleme.
Nu cred ca exista un pericol in cip, pasaport sau cod de bare.
Pericolul este unul cu mult mai bine ascuns si care reprezinta o "inginerie pseudo-religioasa" pornita inca de pe vremea imparatului Constantin (313 dHr.).
Redau dintr-un material pe care-l puteti gasi pe:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/ordinul-in-istorie-si-prezent.html
"Anumite surse - prezente la acea intalnire - vorbesc de o intalnire secreta, in noiembrie 2007 la Washington DC, unde reprezentanti ai unor miscari religioase puternice cum ar fi: Coalitia Crestina pentru America (CCA), Bisericile Crestine Impreuna (BCI) si Campania Catolica pentru America (CCA), au discutat o multime de puncte aflate pe agenda lor de lucru.
La aceasta intalnire secreta au participat un anume cardinal Pizeroser din San Francisco, dar al carui nume nu l-am putut gasi pe o lista oficiala a cardinalilor catolici din SUA, Nancy Pelosi, „vorbitorul" Casei Reprezentantilor din SUA, Al Gore, fost vice presedinte al SUA.
Securitatea acestei intalniri secrete a fost asigurata de „Agentia Nationala de Securitate" (NSA).
Interesant este ca la pct. 7 din „agenda" se vorbeste despre instituirea « DUMINICII » ca si LEGE .
Lege care va fi instituita in SUA ca apoi sa fie ‘preluata’ de toate statele lumii. Motivatia lor este ca atata timp cat oamenii nu onoreaza pe Dumnezeu prin ‘respectarea’ Duminicii, planeta noastra va avea din ce in ce mai multe probleme, incalzire globala, calamitati, cutremure, inundatii, seceta, tornade, conflicte armate, saracie, boli, etc.
Mentionez ca „miscarea legii duminicale" are suportul celor mai influenti-puternici oamenii din politica Guvernului SUA."
Deasemenea puteti analiza si aceste materiale:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/de-la-sabath-la-soare.html
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/03/ordinul-si-diversiunea-semnului-fiarei.html
Ma gandeam ca daca a existat (si exista) acel Departament "Fortuna" din SIE care este specializat pe contracararea propagandei iredentiste maghiare din Romania, la fel ar putea fi creat si un Departament care ar putea clarifica Istoria Crestinismului (si nu numai) si diversiunile aparute de-a lungul timpului in materie de religie sau spiritualitate.
Poate ca cea mai istorica diversiune ar putea fi numita "Diversiunea Duminicala", pornita de la Constantin cel Mare (adorator al Sol Invictus) pe 7 martie 321 d.Hr., si perpetuata pana in zilele noastre, desi pe atunci purta numele de "Dies Solis", adica "Ziua Soarelui".
Iata cateva date interesante:
Constantin cel Mare , pana la moarte un adorator al lui Sol Invictus, impune pazirea "prea onoratei zi a soarelui" ca zi oficiala de sarbatoare in tot imperiul. Textul din "Corpus Juris Civilis", vol. III, reda legea promulgata la 7 martie 321 d.Hr.:
"Toti judecatorii, locuitorii oraselor si meseriasii sa se odihneasca in prea venerabila zi a Soarelui. Dar cei de la tara, sa se ocupe de agricultura neimpiedicati de lege, pentru ca uneori nici o alta zi nu este mai favorabila lucrarilor agricole."
Silvestru , episcopul Romei in timpul lui Constantin cel Mare, schimba numele primei zile a saptamanii, denumind-o "Ziua Domnului".
La 366, Conciliul de la Laodicea decreteaza oficial transferarea sfinteniei Sabatului asupra duminicii , zicand: "Crestinii sa nu iudaizeze stand nelucratori Sambata, ci sa lucreze in ziua aceea... Si daca totusi sunt gasiti iudaizand, sa fie anatema!" (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii , vol. II, pag. 316).
In 386, Sinodul din Aquilea recunoaste schimbarea oficiala a lui "Dies Solis" (ziua soarelui) in "Dies Dominica" (Ziua Domnului, duminica).
Ieronim din Betleem , prin anul 400, scria: "Daca ziua intai e numita ziua soarelui de catre pagani , noi o admitem ca atare cu voie buna, fiindca in aceasta zi a aparut lumina si a rasarit Soarele neprihanirii noastre".
Deasemenea este interesant si faptul ca o asemenea lege (duminicala), in SUA va purta acelasi nume ca si in Imperiul Roman, deoarece "duminica" a ramas in lb. engleza (!!!) sub numele de "Sun Day", adica tradus in lb. romana, "Ziua Soarelui" !
Cu alte cuvinte, atunci cand Imperiul SUA va promulga o asemenea lege, ea se va numi "Legea Zilei Soarelui"...!
Interesant, nu ?!
Iezuitii au aruncat pe piata, prin MASONI, diversiunea "cipurilor" (666).
Identificarea biometrica este un program masonic!
http://misa-yoga.blogspot.com/2008/11/identificarea-biometrica-este-un.html
http://ro.wordpress.com/tag/despre-911-masoni-si-cipurile-implantabile/
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/11/27/criza-financiara-a-fost-declansata-la-ordin/
Tot ei orchestreaza (sau alimenteaza) si aparitia sentimentului crestin de auto-aparare prin nasterea unei unitati crestine anti-cip, tot iezuitii in acelasi timp arunca pe piata si "agitatia" duminicala (SUA, Croatia, UE)...de ce oare ?!
Vezi:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/ordinul-croatia-si-legea-duminicala_02.html
Puteti vedea la lucru strategia hegeliana prin teza, antiteza si sinteza.
Teza = diversiunea cipurilor si legatura acestora cu "semnul fiarei".
Antiteza = reactia crestina si unitatea creata.
Sinteza = legea duminicala.
Mentiunea ar fi (paradoxal), stiu, neinteleasa de multi, ca sinteza (legea duminicala) este in realitate scopul propus al Vaticanului si ca legea (duminicala) cu pricina este in realitate "SEMNUL FIAREI" !
Se doreste manipularea (folosirea) reactiei crestine infuriate (nemultumite) in realizarea acestui scop.
Cum spunea E. Cerneak, in lucrarea sa "Cinci secole de razboi secret":
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/spioni-in-sutana.html
De regula, iezuitii actionau (si actioneaza) doar ca o forta ce conducea din umbra, cautand sa realizeze cele mai tenebroase actiuni cu "maini" straine;
Liber la analiza/cercetare...
Redau din cartea "Tragedia Veacurilor", de Ellen G. White:
Atunci când prima biserică a decăzut, depărtându-se de simplitatea Evangheliei, şi a primit riturile şi obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul şi puterea lui Dumnezeu; dar, pentru a stăpâni totuşi conştiinţele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământeşti.
Astfel a rezultat papalitatea, o biserică ce a subjugat chiar şi puterea statului şi a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, mai ales pentru pedepsirea "ereziei".
Oriunde biserica a câştigat putere pământească, ea a folosit-o pentru pedepsirea celor abătuţi de la învăţătura ei. Şi bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianţă cu puterile lumeşti, au dat pe faţă aceeaşi dorinţă de a restrânge libertatea de conştiinţă.
Un exemplu de felul acesta este dat de persecuţia Bisericii Anglicane asupra unor disidenţi, care a durat mult timp. În secolele XVI şi XVII, mii de slujitori care nu s-au supus au fost constrânşi să plece din bisericile lor şi mulţi, atât pastori, cât şi laici au fost supuşi la amendă, închisoare, tortură şi martiriu.
Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face o icoană bisericii Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenţilor va fi rezultatul inevitabil al acestor acţiuni.
Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, a fost scoasă din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în aşa fel, încât să autorizeze păzirea zilei întâi ca sabat, în locul zilei a şaptea.
Dar papistaşii susţin, ca motiv pentru scoaterea poruncii a doua, că aceasta nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, şi că ei dau Legii înţelesul exact pe care Dumnezeu l-a intenţionat. Dar aceasta nu este schimbarea prevestită de profet. Profeţia vorbeşte despre o schimbare intenţionată, deliberată: "Ea se va încumeta să schimbe vremile şi Legea". Schimbarea poruncii a patra împlineşte exact profeţia. Pentru aceasta, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică pe faţă mai presus de Dumnezeu.
Tocmai în susţinerea duminicii şi-a rostit papalitatea primele ei pretenţii arogante (vezi notele suplimentare) şi primul ei apel la puterea statului a fost pentru a impune păzirea duminicii ca "Ziua Domnului".
Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor şi declară că protestanţii (si ortodoxia), prin păzirea duminicii, recunosc puterea ei. În Catholic Catechism of Christian Religion, într-un răspuns la întrebarea care zi trebuie să fie ţinută, potrivit poruncii a patra din Decalog, se face această declaraţie:
"În legea veche, sâmbăta a fost ziua sfinţită; dar biserica, învăţată de Isus Hristos şi dirijată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit sâmbăta cu duminica; aşa că acum noi sfinţim ziua întâi, nu a şaptea. Duminica înseamnă şi este acum Ziua Domnului".
Ca semn al autorităţii Bisericii Catolice, scriitorii papistaşi menţionează "chiar actul schimbării Sabatului în duminică, pe care protestanţii (si ortodoxii) îl admit; ... deoarece, prin păzirea duminicii, ei recunosc bisericii puterea de a rândui sărbători şi de a impune păzirea lor" (Henry Tuberville, An Abridgment of the Christian Doctrine, p. 58).
Biserica Romano-Catolică nu a renunţat la pretenţia ei de supremaţie; şi când lumea şi bisericile protestante acceptă un sabat creat de ea, în timp ce leapădă Sabatul biblic, admit în realitate această încumetare. Ele îşi pot întemeia schimbarea pe autoritatea tradiţiei şi pe aceea a sfinţilor părinţi; dar, făcând lucrul acesta, trec cu vederea însuşi principiul care-i desparte de Roma - şi anume "Biblia şi numai Biblia este religia protestanţilor".
Papistaşii pot vedea că se amăgesc atunci când închid ochii cu bună ştiinţă la faptele în cauză. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii capătă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că aceasta va aduce în curând întreaga lume protestantă sub steagul Romei.
Romaniştii declară că "păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii Bisericii Catolice (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 213). Impunerea păzirii duminicii din partea bisericilor protestante este o impunere a închinării la papalitate - la fiară.
Dar creştinii din generaţiile trecute au păzit duminica, fiind convinşi că, făcând astfel, ei păzesc Sabatul biblic; şi astăzi mai există creştini adevăraţi în fiecare biserică, inclusiv în cea Romano-Catolică, ce cred cu sinceritate că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu. Dumnezeu primeşte sinceritatea scopului lor şi integritatea lor înaintea Lui.
Dar atunci când păzirea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi lămurită cu privire la obligaţia Sabatului adevărat, atunci toţi aceia care vor călca porunca lui Dumnezeu, pentru a asculta de un precept care nu are o autoritate mai înaltă decât aceea a Romei, vor onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu.
Ei aduc cinstire Romei şi puterii care impune instituţia rânduită de Roma. Ei se închină fiarei şi chipului ei. Când oamenii leapădă instituţia pe care Dumnezeu a declarat-o ca fiind semnul autorităţii Sale şi cinstesc în locul ei ceea ce Roma a ales ca semn al supremaţiei ei, prin aceasta ei aleg semnul supunerii faţă de Roma - "semnul fiarei". Şi lucrul acesta nu se va produce până când problema nu va fi pusă lămurit înaintea poporului, iar oamenii vor fi aduşi să aleagă între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor, iar aceia care continuă în nelegiuire vor primi "semnul fiarei".
Cea mai înfricoşată ameninţare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în a treia solie îngerească. Este un păcat groaznic acela care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la această problemă importantă; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să cunoască ce îi aşteaptă şi să aibă posibilitatea de scăpare.
Profetul declară că primul înger îşi face cunoscută vestirea "oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod". Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeaşi întreită solie îngerească, trebuie să fie larg răspândită. În profeţie este prezentată ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, care va atrage atenţia lumii (vezi note suplimentare).
Toată creştinătatea se va împărţi în două clase cu privire la această problemă - aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus şi aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei. Cu toate că biserica şi statul îşi vor uni puterea pentru a-i constrânge pe "toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apoc. 13,16) ca să primească "semnul fiarei", poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos vede cum "pe marea de sticlă,..., stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei", cântând cântarea lui Moise şi a Mielului (Apoc. 15,2-3).
Au uitat oare aceste persoane (cei care accepta contrafacerea papala) pretenţia de infailibilitate susţinută timp de opt sute de ani de către această putere arogantă? Departe de a fi renunţat la ea, această pretenţie a fost afirmată în secolul XIX cu o mai mare greutate decât oricând mai înainte. Din moment ce Roma susţine că "biserica n-a greşit niciodată" şi "după Scripturi nici nu va greşi" (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, book 3, century II, part 2, chapter 2, section 9, note 17), cum poate renunţa ea la principiile care i-au călăuzit drumul în veacurile trecute?
Biserica papală nu va renunţa niciodată la pretenţia de infailibilitate. Ea susţine că tot ce a făcut, persecutându-i pe aceia care au respins dogmele ei, este drept; dar n-ar repeta ea aceleaşi fapte, dacă i s-ar oferi ocazia? Să fie înlăturate restricţiile impuse acum de guvernele pământeşti, iar Roma să fie pusă din nou în puterea ei de mai înainte şi foarte repede s-ar vedea o renaştere a tiraniei şi a persecuţiei ei.
Un scriitor foarte cunoscut vorbeşte astfel despre atitudinea ierarhiei papale în ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă şi despre primejdiile care ameninţă îndeosebi Statele Unite datorită succesului politicii ei.
"Există mulţi care cred că este o copilărie sau o superstiţie să ne temem de catolicismul Romei în Statele Unite. Unii ca aceştia nu văd nimic în caracterul şi atitudinea romaniştilor care să fie împotriva instituţiilor noastre libere şi nu găsesc nimic ieşit din comun în creşterea lor. De aceea, să comparăm mai întâi unele principii fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.
"Constituţia Statelor Unite garantează libertatea de conştiinţă. Nimic nu este mai scump şi mai fundamental decât aceasta. Papa Pius IX, în Enciclica sa din 15 august 1854, spunea: ' Învăţăturile absurde şi greşite în apărarea libertăţii de conştiinţă sunt o erezie ucigătoare - o crimă, ca toate celelalte, cea mai îngrozitoare într-un stat'.
Acelaşi papă, în Enciclica din 8 decembrie 1864, îi anatemiza pe 'aceia care susţin libertatea de conştiinţă şi a închinării religioase' şi pe 'toţi aceia care susţin că biserica nu poate folosi forţa'.
Orice cardinal, arhiepiscop sau episcop din Biserica Catolică depune un jurământ de credinţă faţă de papa, în care se întâlnesc următoarele cuvinte: 'Pe ereticii, schismaticii şi rebelii faţă de domnul nostru (papa) sau de urmaşii lui, mai sus amintiţi, îi voi prigoni şi mă voi împotrivi lor cu toată puterea'." (Josiah Strong, Our Country, ch. 5,2-4)
Papistaşii aşază cruci pe biserici, pe altare şi pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede însemnul crucii. Pretutindeni este onorată şi înălţată pe dinafară. Dar învăţăturile lui Hristos sunt îngropate sub o mulţime de tradiţii fără rost, interpretări rătăcite şi pretenţii aspre. Cuvintele Mântuitorului spuse despre iudeii bigoţi se aplică în dreptul conducătorilor Bisericii Romano-Catolice cu o putere mult mai mare: "Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte" (Matei 23,4). Suflete conştiincioase sunt ţinute în continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulţi dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux şi plăceri senzuale.
Închinarea la chipuri şi la moaşte, invocarea sfinţilor şi înălţarea papei sunt născociri ale lui Satana pentru a atrage minţile oamenilor de la Dumnezeu şi de la Fiul Său. Pentru a le desăvârşi ruina, el încearcă să le întoarcă atenţia de la Acela prin care pot găsi mântuirea. El îi va conduce către orice ţintă care Îl poate înlocui pe Acela care a zis: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu cele ale creştinismului şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoşteau pretenţiile ei, era rezervat rugul.
Au fost atâtea masacre, încât nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, domnul lor, ce mijloace să inventeze pentru a provoca cel mai mare chin posibil şi, în acelaşi timp, să nu pună capăt vieţii victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenţei omeneşti, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută.
Aceasta a fost soarta acelora care se împotriveau Romei. Pentru adepţii ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust. Pentru a-şi asigura favoarea cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii.
Erau învăţaţi să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta şi a înveseli viaţa pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care şi-au cheltuit viaţa în zadar, încercând să-şi supună sentimentele naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând şi orice sentiment de simpatie faţă de semenii lor.
Nici un exemplu din viaţa lui Hristos nu arată că bărbaţii şi femeile ar trebui să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a învăţat niciodată că dragostea şi simpatia trebuie înăbuşite. Inima Mântuitorului era plină de dragoste. Cu cât omul se apropie mai mult de desăvârşirea morală, cu atât mai ascuţite sunt sensibilităţile lui, cu atât mai acută este perceperea păcatului şi cu atât mai profundă este simpatia pentru cel amărât.
Papa pretinde că este vicarul lui Hristos; dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului ? Se ştie despre Hristos că i-a condamnat vreodată pe oameni la închisoare sau pe roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit glasul Lui condamnându-i la moarte pe aceia care nu L-au primit? Când a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare şi a cerut: "Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?" Isus a privit cu milă la ucenicul Său şi i-a mustrat spiritul aspru, zicând: "Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască" (Luca 9,54.56).
Câtă deosebire este între spiritul manifestat de Hristos şi cel manifestat de pretinsul Său vicar!
Biserica romană prezintă acum lumii o faţă plăcută, acoperind cu scuze raportul cruzimilor ei oribile. S-a îmbrăcat cu o haină creştină; dar a rămas neschimbată.
Toate principiile papalităţii care existau în trecut există şi astăzi. Învăţăturile născocite în evul mediu sunt şi azi susţinute. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanţii sunt gata acum să o cinstească, este aceeaşi care a condus lumea în zilele Reformei, când oamenii lui Dumnezeu au stat cu preţul vieţii lor, pentru a-i demasca nelegiuirea.
Ea are aceeaşi mândrie şi aceeaşi pretenţie arogantă pe care le-a impus regilor şi prinţilor şi prin care şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este mai puţin crud şi despotic acum decât atunci când a înăbuşit libertatea umană şi i-a ucis pe sfinţii Celui Preaînalt.
Papalitatea este exact ce a declarat profeţia că va fi, şi anume apostazia zilelor din urmă (2 Tes. 2,3.4).
Este unul din procedeele ei acela de a arăta caracterul care va împlini cel mai bine planurile ei; dar, dincolo de aspectul schimbător de cameleon, ea ascunde acelaşi venin neschimbat al şarpelui. "Credinţa nu trebuie păstrată faţă de eretici, nici faţă de persoanele suspecte de erezie" (Lenfant vol.I, p. 516), declară ea.
Poate această putere, al cărui raport, timp de o mie de ani, este scris cu sângele sfinţilor, să fie acum recunoscută ca o parte a bisericii lui Hristos?
În mişcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituţiilor şi a practicilor bisericii, protestanţii merg pe calea papalităţii.
Ba mai mult, ei deschid uşa ca papalitatea să-şi recâştige, în America protestantă, supremaţia pe care a pierdut-o în Lumea Veche.
Şi ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mişcări este faptul că principala ţintă care se urmăreşte este impunerea păzirii duminicii - o practică ce-şi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii sale.
Acesta este spiritul papalităţii - spiritul de conformare la practicile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu - care pătrunde în bisericile protestante şi le conduce să facă aceeaşi lucrare de înălţare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.
Dacă cititorul vrea să înţeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru acelaşi scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistaşii şi protestanţii uniţi vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a manifestat faţă de Sabat şi de apărătorii lui.
Edictele regale, conciliile generale şi rânduielile bisericii, susţinute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziţia de cinste în lumea creştină.
Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în "venerabila zi a soarelui", dar le îngăduia ţăranilor să-şi continue lucrările agricole. Cu toate că iniţial era o instituţie păgână, a fost impusă de împărat după primirea, cu numele, a creştinismului.
Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinţilor şi care era un prieten deosebit şi un linguşitor al lui Constantin, a formulat susţinerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică.
Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi, ca dovadă în favoarea învăţăturii noi. Însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi arată către adevăraţii autori ai schimbării.
"Toate lucrurile", spunea el, "care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului." (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul cu privire la duminică, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a călca Sabatul Domnului.
Toţi aceia care doreau să fie onoraţi de lume au primit sărbătoarea populară.
Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică, dar ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Celor implicaţi în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuţie particulară cu privire la duminică.
La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obişnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi şi a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogaţi să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere; şi, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuţi robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă.
S-a făcut apel şi la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-şi are ogorul duminica şi-a curăţat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână şi timp de doi ani l-a purtat, "spre marea lui durere şi ruşine". (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord's Day, p. 174)
Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci când a rupt-o, a doua zi dimineaţă, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde şi superstiţioase au încercat apărătorii duminicii să-i întărească sfinţenia. (Vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, pp. 528-530.)
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor şi asupra vecinilor.
Un conciliu ecleziastic a emis un alt argument, de atunci folosit pe scară largă şi de către protestanţi, şi anume că, dacă au fost lovite de trăsnet persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat.
"Este clar", spuneau prelaţii, "cât de neplăcută Îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o chemare ca preoţii şi pastorii, regii şi prinţii şi toţi oamenii credincioşi să depună toate eforturile şi toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al creştinătăţii, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine." (Thomas Morer, Dicourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord's Day, p. 271)
Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autorităţile pământeşti au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i oblige să se oprească de la lucru duminica.
La un sinod ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere şi cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericeşti şi impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creştinătate. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.)
Însă, în ciuda tuturor eforturilor pentru a întemeia sfinţenia duminicii, chiar şi papistaşii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului şi originea omenească a instituţiei prin care fusese înlocuit. În secolul XVI, un conciliu papal a declarat în mod deschis: "Să-şi amintească toţi creştinii că ziua a şaptea a fost consacrată de Dumnezeu şi a fost primită şi păzită nu numai de către iudei, ci şi de toţi ceilalţi care pretind că se închină lui Dumnezeu; cu toate că noi, creştinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului" (Idem, pp. 281,282). Aceia care au călcat Legea divină nu erau neştiutori cu privire la caracterul lucrării lor. Ei se aşezau în mod deliberat deasupra lui Dumnezeu.
Un exemplu izbitor al procedeului Romei faţă de aceia care nu erau de acord cu ea a fost prigonirea îndelungată şi sângeroasă a valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alţii au suferit la fel pentru credincioşia lor faţă de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia şi Abisinia este semnificativă, în mod deosebit. În mijlocul întunecimii evului mediu, creştinii din Africa Centrală, pierduţi din vedere şi uitaţi de lume, s-au bucurat timp de mai multe veacuri de libertatea exercitării credinţei lor. Dar, în cele din urmă, Roma a aflat de existenţa lor şi împăratul Abisiniei a fost în curând determinat să-l recunoască pe papa ca vicar al lui Hristos. Au urmat şi alte concesii. A fost dat un edict care interzicea păzirea Sabatului sub cele mai aspre pedepse. (Vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, pp. 311,312.)
Dar tirania papală a devenit în curând un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să-l arunce de pe grumaz. După o luptă teribilă, romaniştii au fost alungaţi din dominioanele lor, iar vechea credinţă a fost restabilită. Bisericile s-au bucurat iarăşi de libertatea lor şi n-au uitat niciodată lecţia pe care o învăţaseră cu privire la amăgire, la fanatism şi puterea despotică a Romei. În liniştea singurătăţii lor, s-au mulţumit să rămână necunoscute restului creştinătăţii.
Aceste rapoarte ale trecutului descoperă cu claritate vrăjmăşia Romei faţă de Sabatul adevărat şi faţă de apărătorii lui, precum şi mijloacele pe care le foloseşte pentru a cinsti instituţia pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste scene urmează să se repete atunci când romano-catolicii şi protestanţii se vor uni pentru înălţarea duminicii.
Profeţia din Apocalipsa capitolul 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca "pământul şi cei ce locuiesc pe el" să se închine papalităţii, simbolizate acolo prin fiara "asemenea unui leopard". Fiara cu două coarne va spune şi ea "celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei"; şi mai departe va porunci tuturor, mari şi mici, bogaţi şi săraci, liberi şi robi", să primească semnul fiarei (Apoc. 13,11-16).
S-a arătat că Statele Unite sunt puterea reprezentată prin fiara cu coarne ca de miel şi că această profeţie se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca recunoaştere deosebită a supremaţiei ei.
Dar în acest omagiu faţă de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure.
Influenţa Romei, în ţările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea (Europa-UE), este departe de a fi nimicită.
Iar profeţia prevesteşte o restaurare a puterii ei: "Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară" (vers. 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea papalităţii în anul 1798. După aceea, spune profetul, "rana de moarte s-a vindecat şi tot pământul se mira după fiară". Pavel declară lămurit că "omul păcatului" va continua până la a doua venire (2 Tes. 2,3-8). Chiar la încheierea vremii, el va conduce lucrarea de amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: "Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat" (Apoc. 13,8).
Atât în lumea veche (Europa-UE), cât şi în cea nouă (SUA), papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituţiei duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea bisericii romane.
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite cercetătorii profeţiei au prezentat lumii această mărturie. În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă către împlinirea acestei profeţii. La învăţătorii protestanţi, se vede aceeaşi pretenţie la autoritatea divină în favoarea păzirii duminicii şi aceeaşi lipsă de dovezi scripturistice ca la conducătorii papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei porunci de la Dumnezeu.
Susţinerea că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va repeta; deja a început să fie susţinută. Şi o mişcare pentru impunerea păzirii duminicii câştigă teren cu repeziciune.
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificaţiile ei în lumea întreagă, formează o organizaţie vastă, sub stăpânirea scaunului papal şi destinat să slujească intereselor lui. Milioanele lui de credincioşi din toate ţările globului sunt instruiţi să se ţină legaţi în supunere faţă de papa.
Oricare le-ar fi naţionalitatea sau guvernământul, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credinţă faţă de stat, în spatele acestuia stă votul de ascultare faţă de Roma, care îl dezleagă de oricare alt angajament împotriva intereselor ei.
Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente şi măiestrite de a se amesteca în treburile naţiunilor (vezi Croatia 2008 si UE); iar după ce a câştigat un cap de pod, îi promovează scopurile, chiar cu preţul ruinării conducătorilor şi a poporului.
În anul 1204, papa Inocenţiu al III-lea a smuls de la Petru II, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: "Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc şi făgăduiesc să fiu totdeauna credincios şi ascultător faţă de domnul meu, papa Inocenţiu, faţă de urmaşii lui catolici şi faţă de Biserica Romană şi să păstrez cu credincioşie regatul în ascultare faţă de el, apărând credinţa catolică şi persecutând stricăciunea eretică" (John Dowling, The History of Romanism, b. 5, cap. 6, sec. 55).
Aceasta este în armonie cu pretenţiile privitoare la puterea pontifului roman, "că este legal pentru el să-i dea jos pe împăraţi" şi "că îi poate dezlega pe supuşii lui de supunerea faţă de conducătorii nedrepţi" (Mosheim, b. 3, cent. II, p. 2, c. 2, sec. 9, nota 17; vezi şi note suplimentare).
Să nu se uite că înfumurarea Romei nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea şi ale lui Inocenţiu al III-lea sunt şi astăzi principiile Bisericii Romano-Catolice. Şi dacă ar avea numai puterea, le-ar pune în practică acum cu tot atâta vigoare ca în veacurile trecute. Puţin îşi dau seama protestanţii ce fac atunci când îşi propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălţare a duminicii. În timp de ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma ţinteşte să-şi restabilească puterea, să-şi refacă supremaţia pierdută.
O dată stabilit în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului; că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile; pe scurt, că autoritatea bisericii şi a statului trebuie să domine conştiinţa, triumful Romei în această ţară este asigurat.
Cuvântul lui Dumnezeu (profetia) a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor.
Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce doreşte este o poziţie avantajoasă, şi aceasta i s-a dat deja. În curând, vom vedea şi vom simţi care este scopul elementului roman.
Toţi aceia care vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea şi persecuţia.
Încă de la începutul marii lupte din ceruri, scopul lui Satana a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ.
Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să-i amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar rezultatul va fi în cele din urmă acelaşi. Cine calcă "o singură poruncă" arată dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el devine "vinovat de toate" (Iac. 2,10).
Cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida răspândire a stricăciunii se datorează în mare măsură profanării aşa-numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii.
Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul adevărat a fost predicată pe scară largă.
Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante dintre reformele morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia din urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii; iar aceia care refuză să se alieze cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării.
Dar faptul că mişcarea pentru întemeierea rătăcirii este legată cu o lucrare care este bună în ea însăşi nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi.
Unul dintre planurile lui Satana este acela de a amesteca rătăcirea cu destul adevăr pentru a o face plauzibilă.
Conducătorii mişcării duminicale pot să ia apărarea unor reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii lui Dumnezeu nu se pot uni cu ei. Nimic nu le poate justifica punerea deoparte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor.
Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana îi va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului; ele vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei uniri întreite, această ţară va merge pe urmele Romei, pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei.
Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult creştinismul cu numele, el are o putere mai mare să amăgească şi să prindă în cursă. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecaţi, şi multe minuni vor avea loc, lucruri ce nu se pot contesta. Şi pentru că duhurile îşi vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor manifesta respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi acceptată ca o manifestare a puterii divine.
Papistaşii care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al bisericii adevărate, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului (1000 de ani de pace) mult aşteptat.
Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu.
Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului.
Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - Îşi va retrage binecuvântările de la pământ şi-Şi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.
În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui.
Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5).
Atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii Îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt instigatorii poporului, împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială.
În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: 'Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?' Ilie a răspuns: 'Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali'" (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce îl privea pe Ilie.
Puterea de a face minuni se va descoperi prin spiritism şi îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni.
Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a-i convinge de rătăcirea lor pe aceia care leapădă duminica, afirmând că legile ţării (si Legea Duminicala) trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu.
Ele vor deplânge marea nelegiuire din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi, care susţin că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii (Mercurie SF). Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor.
Modul de procedare al lui Satana în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea că vrea să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce în ascuns depunea toate eforturile pentru a asigura lepădarea ei.
Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în contul îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria Bisericii Romane. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-I schimbe Legea.
Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători, au fost declaraţi ca fiind în alianţă cu Satana; şi era folosit orice mijloc posibil pentru a-i acoperi de ruşine, pentru a-i face să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali.
Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să-i distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care Îl dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii.
Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a lui Satana - pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel - este constrângerea prin cruzime.
Prin teamă, el încearcă să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti, dispreţuind Legea lui Dumnezeu.
Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire.
Slujitorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii Sabatului vor fi greşit prezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie.
Când bisericile protestante resping argumentele clare, scripturistice, în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să-i aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal.
Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decretele prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America cea liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii.
Libertatea de conştiinţă, obţinută cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În lupta care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintele profetului: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12,17).
Când Dumnezeu trimite oamenilor avertizări atât de importante, ele fiind reprezentate ca vestite de îngeri sfinţi zburând prin mijlocul cerului, El cere fiecărui suflet înzestrat cu puterile raţiunii să ia aminte la solie. Judecăţile înfricoşate, pronunţate împotriva închinătorilor fiarei şi chipului ei (Apoc. 14,9-11), trebuie să-i conducă la un studiu atent al profeţiilor, să-i înveţe ce înseamnă semnul fiarei şi cum să se ferească de a-l primi. Dar majoritatea oamenilor nu doresc să audă adevărul şi se îndreaptă către închipuiri.
Biserica Romană rezervă clerului dreptul de a interpreta Scripturile. Pe temeiul că numai ecleziasticii sunt competenţi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, el este ascuns de oamenii de rând. Cu toate că Reforma a dat tuturor oamenilor Scripturile, acelaşi principiu care a fost susţinut de Roma îi opreşte pe credincioşii din bisericile protestante să cerceteze Biblia pentru ei înşişi. Ei sunt instruiţi să primească învăţăturile aşa cum sunt interpretate de biserică; şi sunt mii de oameni care nu îndrăznesc să primească nimic, oricât de lămurit ar fi descoperit în Scriptură, care este contrar crezului lor sau învăţăturii stabilite de biserica lor.
Prima şi cea mai înaltă datorie a oricărei fiinţe raţionale este să înveţe din Scripturi ce este adevărul şi apoi să meargă în lumină, încurajându-i şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Trebuie să studiem Biblia zi de zi, cu sârguinţă, cântărind fiecare gând şi comparând verset cu verset. Cu ajutorul divin trebuie să ne formăm păreri personale, pentru că trebuie să răspundem personal înaintea lui Dumnezeu.
Adevărurile cele mai clare descoperite în Biblie au fost învăluite în îndoială şi în întuneric de către "oameni învăţaţi", care, având pretenţia că au înţelepciune, învaţă că Scripturile au un înţeles mistic, ascuns, spiritual şi care nu iese la iveală în limbajul folosit în ea. Aceşti oameni sunt învăţători rătăciţi. Unei asemenea categorii i-a spus Isus: "Nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Marcu 12,24).
Trebuie să folosim toate puterile minţii în studiul Scripturilor şi să punem la lucru priceperea pentru a înţelege, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi să nu uităm că ascultarea şi supunerea asemenea unui copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot fi niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite în lupta cu problemele filozofice.
Nu trebuie să ne angajăm în studiul Bibliei cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu o dependenţă de Dumnezeu prin rugăciune şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi gata de a învăţa pentru a primi cunoştinţe de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii cei răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor învârtoşa atât de mult inimile, încă nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.
Multe părţi din Scriptură, pe care oamenii învăţaţi le declară a fi o taină sau pe lângă care trec ca fiind lipsite de importanţă, sunt pline de mângâiere şi de îndrumare pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o înţelegere mai lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu este acela că îşi închid ochii în faţa adevărurilor pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic depinde nu atât de mult de puterea intelectului celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa stăruitoare de neprihănire.
Trăim în cea mai solemnă perioadă a istoriei acestei lumi. Viitorul mulţimilor care suprapopulează pământul este gata să se hotărască. Buna noastră stare viitoare şi chiar mântuirea altor suflete depinde de calea pe care o alegem acum. Avem nevoie să fim călăuziţi de Duhul adevărului.
Orice urmaş al lui Hristos trebuie să întrebe cu sinceritate: "Doamne, ce vrei să fac?" Avem nevoie să ne umilim înaintea Domnului, cu post şi cu rugăciune, şi să cugetăm mult la Cuvântul Său, în mod deosebit la scenele judecăţii. Ar trebui să căutăm acum o experienţă vie şi profundă în lucrurile lui Dumnezeu.
Nu avem nici o clipă de pierdut. Evenimente de importanţă vitală au loc în jurul nostru; ne găsim pe terenul fermecat al lui Satana.
Nu dormiţi, străjeri ai lui Dumnezeu; vrăjmaşul vă pândeşte de aproape, fiind gata în orice clipă, dacă slăbiţi vegherea şi aţipiţi, să sară asupra voastră şi să vă facă prada lui.
Psalmistul spune: "Mă gândesc la învăţăturile Tale. Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, deoarece urăsc orice cale a minciunii" (Ps. 119,99.104).
"Ferice de omul care găseşte înţelepciunea." "Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă." (Prov. 3,13; Ier. 17,8)
Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea. Puterile pământului, unindu-se să lupte împotriva poruncilor lui Dumnezeu, vor decreta ca "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apoc. 13,16) să se conformeze practicilor bisericii prin păzirea sabatului neadevărat (duminica).
Toţi aceia care refuză să consimtă vor primi pedepse civile şi, în cele din urmă, se va spune că merită moartea. Pe de altă parte, Legea lui Dumnezeu, bucurându-se de ziua de odihnă a Creatorului, cere ascultare şi ameninţă cu mânia pe toţi aceia care calcă preceptele ei.
O dată ce problema a fost prezentată clar înaintea omului, oricine va călca Legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legiuirea omenească primeşte semnul fiarei; el primeşte semnul de apartenenţă faţă de puterea de care alege să asculte, în loc să asculte de Dumnezeu.
Avertizarea din ceruri este aceasta: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui" (Apoc. 14,9.10).
Dar nimeni nu trebuie să sufere mânia lui Dumnezeu până când, mai întâi, adevărul nu i-a fost adus în minte şi în conştiinţă şi nu a fost respins. Sunt mulţi care n-au avut niciodată ocazia să audă adevărurile deosebite pentru vremea aceasta. Obligativitatea poruncii a patra n-a fost pusă niciodată înaintea lor în adevărata ei lumină. Acela care citeşte toate inimile şi pune la încercare toate motivele nu va lăsa pe nimeni, dintre aceia care doresc să cunoască adevărul, să fie amăgiţi cu privire la scopurile luptei. Decretul nu va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să aibă lumină suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.
Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de a treia solii îngereşti au fost priviţi adesea ca nişte alarmişti. Prevestirile lor că in-toleranţa religioasă va câştiga teren în Statele Unite, că biserica şi statul se vor uni ca să-i prigonească pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu, au fost socotite neîntemeiate şi absurde. S-a declarat cu încredere că această ţară n-ar putea deveni niciodată altceva decât ceea ce a fost - apărătoarea libertăţii religioase.
Dar, pe măsură ce problema impunerii duminicii este discutată în cercuri tot mai largi, evenimentul de care s-au îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede apropiindu-se, iar întreita solie va produce un efect pe care nu l-a avut mai înainte.
În toate generaţiile, Dumnezeu i-a trimis pe slujitorii Săi să mustre păcatul atât în lume, cât şi în biserică. Dar oamenii doresc să le fie spuse lucruri plăcute, iar adevărul simplu şi curat nu este primit. Mulţi reformatori, când şi-au început lucrarea, s-au hotărât să aibă o mare prudenţă când au atacat păcatele bisericii şi ale naţiunii.
Ei nădăjduiau ca, prin exemplul unei vieţi curate de creştin, să-i aducă pe oameni înapoi la învăţăturile Bibliei. Dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor aşa cum a venit peste Ilie, inspirându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui popor apostaziat; ei nu s-au putut opri să predice declaraţiile lămurite ale Bibliei - învăţături pe care nu fuseseră dispuşi să le prezinte.
Ei au fost constrânşi să declare cu ardoare adevărul şi primejdiile care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Dumnezeu le dădea ei le rosteau, fără teamă de urmări, iar oamenii erau constrânşi să asculte avertizarea.
Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care Dumnezeu li le dă.
Păcatele Babilonului vor fi descoperite.
Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată, dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate.
Pin aceste avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din cer.
Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu întrebarea răscolitoare: "Sunt aceste lucruri aşa?", slujitorii le prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli temerile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar în timp ce mulţi refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un "Aşa zice Domnul", slujitorii populari, asemenea fariseilor din vechime, plini de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile iubitoare de păcat să-i insulte şi să-i prigonească pe aceia care o vestesc.
Pe măsură ce lupta se extinde în domenii noi şi mintea oamenilor este atrasă către Legea lui Dumnezeu, cea călcată în picioare, Satana se agită. Puterea care însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care se împotrivesc. Conducătorii spirituali vor face eforturi aproape supraomeneşti pentru a îndepărta lumina ca să nu lumineze peste turma lor.
Prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie, vor încerca să interzică discutarea acestor probleme vitale.
Biserica va face apel la braţul cel mai puternic al puterii civile şi papistaşii şi protestanţii se vor uni în această lucrare. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc porunca a patra.
Ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi închisoare, iar unora le vor fi oferite poziţii cu influenţă şi alte beneficii şi avantaje, cu condiţia să renunţe la credinţa lor. Dar răspunsul lor statornic va fi: "Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu rătăcirea noastră", acelaşi răspuns pe care l-a dat şi Luther în împrejurări asemănătoare.
Aceia care sunt târâţi înaintea tribunalelor aduc o puternică susţinere a adevărului, iar unii care aud sunt conduşi să ia poziţie pentru păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, lumina va fi adusă multor mii de suflete care altfel n-ar putea cunoaşte nimic despre aceste adevăruri.
Ascultarea cu sinceritate de Cuvântul lui Dumnezeu va fi considerată ca răzvrătire. Orbiţi de Satana, părinţii vor exercita asprime şi lipsă de înţelegere faţă de copiii lor credincioşi, stăpânul şi stăpâna vor prigoni pe servul care păzeşte poruncile. Dragostea va fi denaturată; copiii vor fi dezmoşteniţi şi alungaţi de acasă. Se vor împlini literal cuvintele lui Pavel: "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12).
Când apărătorii adevărului refuză să cinstească sabatul duminical, unii dintre ei vor fi aruncaţi în închisori, unii vor fi exilaţi, alţii vor fi trataţi ca robi.
Pentru înţelepciunea omenească, toate acestea par acum imposibile; dar, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu, care îi ţine în frâu, va fi retras de la oameni, iar ei vor fi sub stăpânirea lui Satana, care urăşte principiile divine, vor avea loc manifestări stranii. Inima poate deveni foarte crudă atunci când temerea de Dumnezeu şi dragostea sunt înlăturate.
Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte.
Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaziaţi sunt agenţii cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o lumină falsă şi a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli, de a-i incita pe conducători împotriva lor.
Aceleaşi încercări au fost experimentate de oamenii lui Dumnezeu din veacurile trecute. Wycliffe, Huss, Luther, Tyndale, Baxter, Wesley susţinuseră ca toate învăţăturile să fie verificate cu Biblia şi declaraseră că vor renunţa la tot ceea ce condamnă. Prigoana s-a dezlănţuit asupra acestor bărbaţi cu o furie nestinsă; cu toate acestea, ei n-au contenit să vestească adevărul.
Fiecare, din diferitele perioade ale istoriei bisericii, s-a caracterizat prin evidenţierea unui adevăr deosebit, adaptat la nevoile poporului lui Dumnezeu din vremea aceea. Fiecare adevăr nou şi-a croit drum prin mijlocul urii şi împotrivirii; aceia care au fost binecuvântaţi cu lumina Lui au fost ispitiţi şi încercaţi.
Dumnezeu dă un adevăr special pentru oamenii care se găsesc într-o situaţie dificilă. Cine îndrăzneşte să refuze vestirea lui? El porunceşte slujitorilor Săi să vestească ultima chemare de har către lume. Ei nu pot să tacă decât cu primejduirea sufletelor lor. Trimişii lui Hristos n-au nimic de a face cu urmările. Ei trebuie să-şi îndeplinească datoria, iar urmările să le lase în seama lui Dumnezeu.
Persecuţia, în diferitele ei forme, este punerea în practică a unui principiu care va exista câtă vreme va fi Satana şi câtă vreme creştinismul va avea putere vitală.
Nici un om nu poate sluji lui Dumnezeu fără să provoace împotrivirea oştilor întunericului. Îngerii răi îl vor asalta, alarmaţi că influenţa lui le ia prada din mâini. Oamenii răi, mustraţi de exemplul lui, se vor uni cu ei, căutând să-l despartă de Dumnezeu prin ispitiri ameţitoare. Când acestea nu reuşesc, atunci este folosită o putere constrângătoare pentru forţarea conştiinţei.
În timp ce mulţi conducători sunt agenţii activi ai lui Satana, Dumnezeu Îşi are trimişii Săi printre conducătorii ţării.
Vrăjmaşul îi inspiră pe slujitorii lui să propună măsuri care ar împiedica într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu; dar bărbaţi de stat care se tem de Domnul sunt influenţaţi de îngerii sfinţi să se împotrivească unor astfel de propuneri cu argumente ce nu pot fi combătute.
În felul acesta, câţiva bărbaţi vor putea ţine piept unui curent puternic al răului. Împotrivirea vrăjmaşilor adevărului va fi stăvilită până când solia îngerului al treilea îşi va face lucrarea. Când avertizarea finală va fi dată, ea va atrage atenţia acestor conducători, prin care Domnul lucrează acum, şi unii dintre ei o vor primi şi vor rămâne împreună cu poporul lui Dumnezeu în timpul strâmtorării.
Slujitorii lui Dumnezeu, cu feţele luminate, şi strălucind de consacrare sfântă, se vor grăbi, din loc în loc, pentru a vesti solia din cer.
Prin mii de glasuri, pe tot pământul, va fi dată avertizarea. Se vor face minuni, bolnavii vor fi vindecaţi şi semne şi minuni îi vor însoţi pe credincioşi. Satana va lucra cu minuni mincinoase, făcând să coboare chiar şi foc din cer înaintea oamenilor (Apoc. 13,13). În felul acesta, locuitorii pământului vor fi aduşi să ia o hotărâre.
Solia va fi dusă nu atât prin argumente, cât prin convingerea profundă a Duhului lui Dumnezeu. Argumentele au fost prezentate.
Sămânţa a fost semănată, iar acum va răsări şi va aduce roadă. Publicaţiile distribuite de lucrătorii misionari şi-au exercitat influenţa, dar, cu toate acestea, mulţi ale căror minţi au fost impresionate au fost împiedicaţi să înţeleagă pe deplin adevărul sau să-i dea ascultare.
Acum razele de lumină pătrund pretutindeni, adevărul este văzut cu claritate, iar copiii cinstiţi ai lui Dumnezeu rup legăturile care i-au ţinut. Legăturile de familie, relaţiile cu biserica nu mai au putere să-i mai ţină. Adevărul le este mai preţios decât orice altceva.
În ciuda unirii tuturor forţelor împotriva adevărului, un mare număr va lua poziţie de partea Domnului.
Aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu au fost acuzaţi că au adus nenorocirile peste lume şi vor fi priviţi ca fiind cauza convulsiilor îngrozitoare ale naturii, a discordiei şi a vărsării de sânge dintre popoare, care umplu pământul de durere.
Puterea care a însoţit ultima avertizare i-a umplut de mânie pe nelegiuiţi, mânia lor s-a aprins împotriva tuturor acelora care au primit solia, iar Satana va provoca spiritul de ură şi de persecuţie cu o şi mai mare intensitate.
Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ei obiectul unui blestem general.
Se va cere ca acei oameni puţini, care stau în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai fie toleraţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către "conducătorii poporului". "Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru", spunea Caiafa cel nelegiuit, "să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11,50).
Acest argument va părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând poporului libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte. Romanismul din lumea veche şi protestantismul apostaziat din lumea nouă vor lua o atitudine asemănătoare faţă de aceia care cinstesc toate învăţăturile divine.
Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor.
Duhuri de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului.
Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia Scripturilor.
Ca o încoronare a marii drame de amăgire, însuşi Satana va lua chipul lui Hristos. Biserica a mărturisit timp îndelungat că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a nădejdii ei. Acum, marele amăgitor va face să se arate ca şi când Hristos ar fi venit.
În diferite părţi ale pământului, Satana se va prezenta, între oameni, ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalipsa (Apoc. 1,13.15). Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată. În văzduh răsună strigătul de biruinţă: "A venit Hristos! A venit Hristos!"
Oamenii se aruncă la pământ în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă asupra lor o binecuvântare, aşa cum Hristos îi binecuvânta pe ucenicii Săi când era pe pământ. Glasul lui este plăcut, mieros şi melodios. Într-un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele dintre adevărurile cereşti pline de har, pe care Mântuitorul le-a rostit; vindecă bolile din popor şi apoi, în asemănarea caracterului lui Hristos pe care şi-a asumat-o, pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o.
El declară că aceia care stăruie să sfinţească ziua a şaptea hulesc numele lui, refuzând să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta este amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare. Ca şi samaritenii care au fost amăgiţi de Simon Magul, mulţimile, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, zicând: "Aceasta este 'puterea cea mare a lui Dumnezeu'" (Fapte 8,10).
Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui hristos fals nu sunt în armonie cu Scripturile. Binecuvântarea lui este pronunţată asupra închinătorilor fiarei şi ai chipului ei, chiar asupra acelei categorii de oameni peste care se va revărsa mânia neamestecată a lui Dumnezeu, aşa cum declară Biblia.
Numai aceia care au fost cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi care au primit dragostea de adevăr vor fi ocrotiţi de amăgirea puternică ce ia lumea în stăpânire. Prin mărturia dată de Biblie, aceştia îl vor depista pe amăgitor în prefăcătoria lui.
Timpul de încercare va veni peste toţi. Prin cernerea ispitei se vor descoperi creştinii adevăraţi. Sunt copiii lui Dumnezeu atât de solid întemeiaţi pe Cuvântul Său, încât să nu urmeze dovada dată de simţurile lor? Se vor prinde ei de Biblie şi numai de Biblie într-o astfel de criză? Satana îi va împiedica, dacă va putea, să-şi asigure pregătirea pentru a rezista în ziua aceea. El va pregăti lucrurile în aşa fel, încât să le îngrădească drumul, să-i atragă cu bogăţii pământeşti, să-i facă să ducă poveri grele şi apăsătoare, pentru ca inimile să le fie supraîmpovărate de grijile vieţii acesteia, iar ziua încercării să vină peste ei ca un hoţ.
Când decretul dat de diferiţi conducători ai creştinătăţii împotriva păzitorilor poruncii va retrage ocrotirea conducerii şi-i va lăsa la dispoziţia acelora care le doresc distrugerea, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, se vor întovărăşi în grupe, locuind în cele mai pustii şi mai singuratice locuri.
Mulţi îşi vor găsi scăparea în întăriturile munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului sanctuarele lor şi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru "întăriturile stâncilor" (Is. 33,16).
Dar mulţi din toate popoarele şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor fi aruncaţi în robia cea mai nedreaptă şi mai crudă. Cei iubiţi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, iar alţii, în mod vădit, vor fi lăsaţi să moară de foame, în temniţele întunecoase şi dezgustătoare. Nici o ureche omenească nu este deschisă să audă gemetele lor; nici o mână omenească nu este gata să le dea ajutor.
Santinelele cereşti, credincioase însărcinării lor, îşi continuă veghea. Cu toate că decretul general a stabilit data când păzitorii poruncii pot să fie daţi la moarte, vrăjmaşii lor vor anticipa în unele cazuri decretul şi, înainte de timpul stabilit, vor încerca să le ia viaţa. Dar nimeni nu poate trece peste păzitorii cei puternici, care stau aproape de fiecare suflet credincios. Unii sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se frâng şi cad fără putere, ca un pai. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de luptători.
În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinţi pentru ajutorarea şi eliberarea poporului Său. Fiinţele cereşti s-au implicat activ în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit sub stejar la miezul zilei, ca şi cum ar fi fost obosiţi. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acţionat ca nişte călăuze pentru călătorii rătăciţi. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis uşile închisorilor şi i-au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcaţi cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.
În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenţi în adunările celor neprihăniţi; ei vizitează adunările celor nelegiuiţi, aşa cum au fost la Sodoma, pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul găseşte plăcere în milă; şi, de dragul acelora puţini care Îi slujesc cu adevărat, reţine calamităţile şi prelungeşte calmul mulţimilor.
Prea puţin îşi dau seama cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cât de mult datorează pentru viaţa lor celor credincioşi pe care îi batjocoresc şi-i prigonesc cu plăcere.
Deşi conducătorii lumii nu ştiu, adesea, în sfaturile lor, îngerii au fost purtători de cuvânt. Ochi omeneşti i-au văzut; urechi omeneşti au ascultat apelurile lor; buzele omeneşti s-au împotrivit propunerilor lor şi le-au luat în râs sfaturile; mâini omeneşti i-au întâmpinat cu insulte şi abuzuri.
În sălile de consiliu şi în tribunale, aceşti soli cereşti au demonstrat o cunoaştere temeinică a istoriei omeneşti; ei s-au dovedit mai capabili să apere cauza celor apăsaţi decât ar fi fost cel mai priceput şi mai elocvent dintre apărători.
Ei au înfrânt planuri şi au împiedicat nenorocirile care ar fi întârziat într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu şi ar fi provocat o mare suferinţă poporului Său. În ceasul primejdiei şi al necazului, "Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7).
Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă, care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare (gen Noaptea Sf. Bartolomeu in Franta).
Activitatea Cerului:
Durerea nu poate să existe în atmosfera cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. "Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut." "Nici un locuitor nu zice: 'Sunt bolnav!' Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui" (Apoc. 21,4; Is. 33,24).
Acolo este Noul Ierusalim, metropola slăvită a noului pământ, "o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău". "Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea." Domnul zice: "Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu". "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Is. 62,3; Apoc. 21,11.24; Is. 65,19; Apoc. 21,3).
În cetatea lui Dumnezeu "nu va fi noapte". Nimeni nu va avea nevoie şi nu va dori odihnă. Acolo nu va fi oboseală în a face voia lui Dumnezeu şi în a da laudă Numelui Său. Vom simţi mereu prospeţimea dimineţii şi mereu vom fi departe de încheierea ei. "Nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina" (Apoc. 22,5).
Lumina soarelui va fi înlocuită cu o lumină care nu este supărătoare, cu toate că întrece strălucirea de la amiază. Slava lui Dumnezeu şi a Mielului inundă Cetatea Sfântă cu o lumină care nu slăbeşte. Cei răscumpăraţi umblă în slava fără soare a unei zile permanente.
Acolo, cei mântuiţi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dragostea şi simpatia pe care Însuşi Dumnezeu le-a sădit în suflet îşi vor găsi acolo exercitarea cea mai curată şi cea mai plăcută. Comuniunea curată cu fiinţele sfinte, viaţa socială armonioasă cu îngerii binecuvântaţi şi cu cei credincioşi din toate veacurile, care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc întreaga familie din cer şi de pe pământ (Efes. 3,15) - acestea ajută la fericirea celor răscumpăraţi.
Acolo, minţi nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu va slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo, nu va mai fi nici un vrăjmaş crud şi amăgitor, care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită.
Acumularea de cunoştinţe nu va mai obosi mintea şi nu va mai secătui puterile. Acolo, cele mai mari planuri vor fi realizate, cele mai înalte aspiraţii vor fi atinse, cele mai înalte ambiţii vor fi îndeplinite; şi încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, ţinte noi care să solicite puterile minţii, ale sufletului şi ale corpului.
Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântuiţilor lui Dumnezeu. Neîncătuşaţi de moarte, ei îşi iau zborul neobosit către lumile îndepărtate - lumi care au fost mişcate de durere la vederea necazului oamenilor şi au tresăltat în cântări de bucurie la vestea despre un suflet salvat.
Cu o bucurie de nedescris, copiii pământului ajung părtaşi la bucuria şi înţelepciunea fiinţelor necăzute. Ei se împărtăşesc din comorile de cunoştinţă şi înţelegere câştigate prin veacuri şi veacuri din contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu.
Cu o viziune neumbrită, ei privesc slava creaţiunii - sori, stele şi sisteme, toate în ordinea rânduită lor înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din urmă şi până la cea mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale.
Şi anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce descoperiri mai bogate şi mai slăvite despre Dumnezeu şi despre Hristos. Pe măsură ce creşte cunoştinţa, cresc şi dragostea, respectul şi fericirea. Cu cât oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mare va fi admiraţia lor faţă de caracterul Său. Când Isus deschide în faţa lor bogăţiile mântuirii şi realizările uimitoare în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiţi sunt cuprinse de o devoţiune şi mai arzătoare şi, cu o bucurie şi mai entuziastă, îşi ating harpele de aur şi atunci de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de glasuri se unesc pentru a înălţa coruri puternice de laudă.
Marea luptă s-a sfârşit. Păcatul şi păcătoşii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibraţie de armonie şi de bucurie străbate prin creaţiunea imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viaţa, lumina şi fericirea prin domeniile spaţiului fără sfârşit.
De la atomul minuscul şi până la lumile cele mari, toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi într-o bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire.
Note suplimentare
Pagina 51. Titlurile - Într-un pasaj care este inclus în legea canonică Romano-Catolică, sau Corpus Juris Canonici, Papa Inocenţiu III declară că pontiful roman este "vicerege pe pământ, nu doar al unui simplu om, ci chiar al lui Dumnezeu"; şi, într-o notă marginală, lucrul acesta este explicat, deoarece el este viceregele lui Hristos, care este "Dumnezeu adevărat şi om adevărat" (vezi Decretales Domini Gregorii Papae IX - Decretaliile Domnului Papa Grigore IX), cartea 1, De translatione Episcoporum (cu privire la mutarea episcopiilor), titlul 7, cap. 3; Corpus Juris Canonici (ed. a doua Leipzig ed. 1881) col. 99; (Paris 1612), tom. 2 Decretalii col. 205.
Documentele care au constituit Decretaliile au fost adunate de Gratian, care preda la Universitatea din Bologna în jurul anului 1140. Lucrarea lui a fost editată şi reeditată de Papa Grigore IX într-o ediţie apărută în anul 1234. Alte documente au apărut în anii următori din timp în timp, incluzând Extravagantes, adăugată spre încheierea sec. XV. Toate acestea împreună cu Decretum al lui Gratian au fost publicate sub titlul de Corpus Juris Canonici în 1582. Papa Pius X a autorizat codificarea în legile canonice în anul 1904, iar codul care a rezultat a intrat în vigoare în anul 1918.
Pentru titlul de "Domnul Dumnezeu Papa", vezi nota explicativă cu privire la Extravagantes ale Papei Ioan XXII, titlul 14, cap. 4, Declaramus. Într-o ediţie Antwerp a lucrării Extravagantes, datată 1584, cuvintele "Dominum Deum nostrum Papam" - "Domnul Dumnezeul nostru Papa" - se întâlnesc în col. 153. În ediţia din Paris, cu data de 1612, ele se întâlnesc în col. 140. În câteva ediţii publicate după anul 1612, cuvântul Deum (Dumnezeu) a fost omis.
Pagina 46, 53. Infailibilitate - Cu privire la doctrina infailibilităţii, aşa cum a fost stabilită la Conciliul Vatican din anul 1870-1871, vezi Philip Schaff. The Creeds of Christendom, vol. 2, Dogmatic Decrees of the Vatican Council, pp. 234-271, unde sunt date atât textul latin, cât şi cel englez. Pentru discuţie, vezi concepţia romano-catolică, The Catholic Encyclopedia, vol. 7, art. "Infallibility" de Patrick J. Toner, p. 790; James Cardinal Gibbons, the Faith of Our Fathers (Baltimore: John Murphy Company, ed. 110 din 1917), cap. 7,11. Pentru opoziţia romano-catolică faţă de doctrina infailibilităţii papale, vezi Johann Joseph Ignaz von Döllinger (Pseudonim "Janus") The Pope and the Council (New York: Charles Scribner's Sons 1869); şi W.J. Sparrow Simpson, Roman-Catholic Opposition to Papal Infallibility (London: John Murray, 1909). Pentru concepţia necatolică, vezi George Salmon, Infallibility of the Church (London: John Murray, ed. rev. 1914).
Pagina 48. Închinarea la icoane - "Închinarea la icoane... a fost una din acele corupţii ale creştinătăţii care şi-au făcut loc în biserică pe ascuns şi aproape pe neobservate. Această corupţie nu s-a dezvoltat dintr-o dată ca alte erezii, căci în cazul acela ar fi întâmpinat o mustrare şi o interdicţie hotărâtă; ci începutul s-a făcut încetul cu încetul sub o aparenţă plăcută, aşa de progresiv s-a introdus o practică după alta în legătură cu ea, încât biserica s-a afundat în practicarea idolatriei, nu numai fără nici o împotrivire eficientă, dar aproape fără nici un protest hotărât; şi când în cele din urmă s-a făcut încercarea de a o dezrădăcina, s-a constatat că răul era prea adânc înfipt pentru a accepta îndepărtarea... Trebuie mers pe urmele ei până la tendinţa idolatră a inimii omeneşti şi până la înclinarea lui de a sluji creaturii în locul Creatorului...
Chipurile şi picturile cu fost introduse la început în biserici nu pentru a li se aduce închinare, ci mai degrabă în locul cărţilor, pentru a da învăţătură acelora care nu puteau să citească sau pentru a produce evlavie în mintea altora. Cât de mult a răspuns scopului acestuia este discutabil; dar, chiar fiind de acord că aceasta a fost intenţia pentru o vreme, în scurt timp a încetat să mai fie aşa şi s-a constatat că tablourile şi chipurile aduse în biserică, în loc să lumineze, au întunecat mai degrabă minţile celor neştiutori - au înjosit mai degrabă decât au înălţat evlavia închinătorului. Astfel că, deşi au urmărit să îndrepte minţile oamenilor către Dumnezeu, ele au sfârşit prin a le întoarce de la El, la închinarea faţă de lucrurile create." - J. Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea, Introduction, p. III-VI.
Pentru un raport al lucrărilor şi hotărârilor celui de al doilea conciliu de la Nicea, anul 787, întrunit pentru a pune temelia închinării la icoane, vezi Baronius, Ecclesiastical Annals, vol. 9, p. 391-407 (Antwerp, 1612); J. Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea; Ed. Stilingfleet, Defense of the Discourse Concerning the Idolatry Practiced in the Church of Rome (London, 1686); A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a, vol. 14, p. 521-587 (New York 1900); Charles J. Hefele, A History of the Councils of the Church, from the Original Documents, b. 18, cap. 1, sec. 332, 333; cap. 2, sec. 345-352 (T. and T.Clark ed. 1896), vol. 5, p. 260-304; 342-372.
Pagina 49. Legea duminicală a lui Constantin - Legea dată de împăratul Constantin la 7 martie 321, cu privire la ziua de odihnă, abţinerea de la muncă, spune astfel: "Toţi judecătorii, orăşenii şi muncitorii trebuie să se odihnească în venerabila zi a soarelui. Locuitorii satelor însă pot să se ocupe liber de cultivarea câmpului, pentru că deseori se întâmplă că nici o altă zi nu este mai potrivită pentru semănarea grâului în brazde sau pentru plantarea viilor în şanţuri. În felul acesta, câştigul dat de providenţa cerească nu trebuie să se piardă din cauza aceasta". Joseph Cullen Ayer, A.Source Book for Ancient Church History (New York: Charles Scribner's Sons 1913), div. 2, per. 1, cap. 1, sec. 59, pp. 284-285.
Originalul latin se găseşte în Codex Justiniani (codul lui Justinian), cart. 3, titl. 12, legea 3. Legea este redată în latină şi în trad. engleză în Philip Schaff's History of the Christian Church, vol. 3, perioada 3, cap. 7, sec. 75, p. 380, nota de subsol nr. 1; şi în James A. Hessey's Bampton Lectures, Sunday, lecture 3, par. 1, ed. 3, ed. Murray's printing din 1866, p. 58. Vezi discuţia în Schaff, la care ne-am referit mai sus; în Albert Newman, A.Manual of Church History (Philadelphia: The American Baptist Publication Society, ed. 1933), ed. rev. vol. 1, pp. 305-307; şi în Le Roy E.Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers Washington, D.C. (Review and Herald Publishing Assn, 1950),vol. 1, pp. 376- 381.
Pagina 52. Scrieri plăsmuite - Printre documentele care în prezent sunt socotite ca fiind plăsmuite, Donaţia lui Constantin şi Decretele Pseudo-Isidoriene sunt de importanţă capitală. Donaţia lui Constantin este denumirea tradiţională dată în vremea evului mediu unui document despre care s-a presupus că a fost adresat de către Constantin cel Mare Papei Silvestru I, care s-a găsit pentru prima oară într-un manuscris parisian (Codex lat. 2777), probabil la începutul secolului IX. Din secolul XI a fost folosit ca un argument puternic în favoarea pretenţiilor papale şi, ca urmare, din secolul XII a fost obiectul unei controverse viguroase.
În acelaşi timp, dând posibilitatea de a privi papalitatea ca fiind o intermediară între Imperiul Roman original şi cel medieval şi astfel să formeze baza teoretică a continuităţii pentru primirea legii romane în evul mediu, aceasta n-a avut o influenţă mică asupra istoriei pământeşti" - The New Schaff - Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 3 art. Donation of Constantin, p. 484-485.
Teoria istorică dezvoltată în "Donaţie" este larg discutată în lucrarea cardinalului Mannig's The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ, London, 1862. Argumentele în favoarea "Donaţiei" au fost de tip scolastic, iar posibilitatea falsificării n-a fost menţionată până la apariţia criticei istorice din secolul XV. Nicholas de Cusa a fost printre primii care au ajuns la concluzia că, de fapt, Constantin n-a făcut niciodată o astfel de donaţie. Lorenzo Valla în Italia a făcut o demonstraţie strălucită a falsităţii ei în anul 1450. Vezi Cristopher B. Coleman's Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine (New York, 1927). Timp de peste un secol însă, credinţa în autenticitatea "Donaţiei" şi a Falselor Decrete a fost vie. De exemplu, Martin Luther la început a acceptat decretaliile, dar peste puţină vreme i-a spus lui Eck: "Mă împotrivesc acestor decretalii"; iar lui Spalatin: "El (papa) în aceste decretalii denaturează şi răstigneşte pe Hristos, adică adevărul".
Este bine stabilit că "Donaţia" este: (1) un fals, (2) lucrarea unui om sau a unei perioade, (3) plăsmuitorul a folosit documente mai vechi, (4) falsul şi-a avut originea în jurul anilor 752 şi 778. În ceea ce îi priveşte pe catolici, ei au părăsit apărarea autenticităţii documentului o dată cu Baronius, Ecclesiastical Annals, în 1592. A se consulta pentru cel mai bun text, K.Zeumer, in the Festgabe fur Rudolf von Gneist (Berlin 1888). Tradus în Treatise al lui Coleman, la care ne-am referit mai sus, şi în Ernest F.Henderson. Select Historical Documents of the Middle Ages (New York 1892), p. 319; Briefwechsel (Weimar ed.), pp. 141-161. Vezi şi the New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religions Knowledge (1950), vol. 3, p. 484; F. Gregorovius, Rome in the Middle Ages, vol.2, p. 329; şi Johann Joseph Ignaz von Dollinger, Fables Respecting the Popes of the Middle Ages (London 1871).
"Scrierile false" la care se referă textul cuprind şi "Decretaliile Pseudo-Isidoriene", împreună cu alte falsuri. Decretaliile Pseudo-Isidoriene sunt cu precizie scrisori născocite, atribuite primilor Papi de la Clement (A.D. 100) până la Grigore cel Mare (A.D. 600), încorporate într-o colecţie a secolului IX, presupunându-se ca fiind făcute de "Isidor Mercator". Numele de "Decretaliile Pseudo-Isidoriene" a fost în uz de la apariţia criticismului din secolul XV.
Pseudo-Isidor a luat ca bază a falsurilor lui colecţia de canoane în vigoare, denumite Hispana Gallica Augustodunensis, reducând în felul acesta primejdia de a fi descoperite, din moment ce colecţiile de canoane erau alcătuite în general prin adăugarea de material nou la cel vechi. În felul acesta, plăsmuirile lui au ieşit mai puţin în evidenţă atunci când au fost introduse în materialul autentic. Falsitatea fabricaţiilor Pseudo-Isidoriene este admisă astăzi în mod incontestabil, fiind dovedită cu dovezi interne, prin cercetarea izvoarelor, a metodelor folosite şi prin faptul că acest material n-a fost cunoscut înainte de anul 852. Istoricii sunt de acord că anii 850 sau 851 constituie data cea mai probabilă pentru încheierea acestei colecţii, deoarece documentul este citat pentru prima oară în The Admonitio of the capitulary of Quiercy, în 857.
Autorul acestor falsuri nu este cunoscut. S-ar putea ca să fi emanat de la o nouă partidă agresivă a bisericii care s-a format în secolul IX la Rheims, Franţa. S-a căzut de acord că episcopul Hincmar din Rheims a folosit aceste Decretalii în depoziţiile sale de la Rothad of Soissons, şi care a adus Decretaliile la Roma în anul 864, şi le-a predat Papei Nicolae I.
Printre aceia care au pus la îndoială autenticitatea lor a fost Nicholas de Cusa (1401-1464), Charles Dumoulin (1500-1566) şi George Cassender (1513-1564). Dovada irecuzabilă a falsităţii lor a fost comunicată de David Biondel, 1628.
O ediţie mai veche este dată în Migne Patrologia Latina, CXXX. Pentru cel mai vechi şi mai bun manuscris, a se vedea P. Hinschius, Decretalis Pseudo-Isidorianiae at capitula Angilramni (Leipzig, 1863). A se consulta The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge (1950), vol. 9, pp. 343-345. A se vedea şi H.H.Milman, Latin Christianity (vol. 9), vol. 3; Johann Joseph Ignaz von Döllinger, The Pope and the Council (1869); şi Kenneth Scott Latourette, A History of the Expansion of Christianity (1939), vol. 3; The Catholic Encyclopedia, vol. 5, art. "False Decretals", şi Fournier, "Etudes sur les Fausses Decretals", în Revue d'Historique Ecclesiastique (Louvain) vol. 7 (1906) şi vol. 8 (1907).
Pagina 56. Dictatul lui Hildebrand - (Grigore VII) Pentru traducerea latină originală a se vedea Baronius, Annales Eclesiastici, an. 1076, vol. 17, pp. 405, 406 a editurii din Paris 1869; şi Monumenta Germaniae Historica Selecta, vol. 3, p. 17. Pentru traducerea engleză, vezi Frederic A. Ogg, Source Book of Medieval History (New York: American Book Co. 1907) cap. 16, sec. 45, pp. 262-264; şi Oliver J. Thatcher şi Edgar H. Mc.Neal, Source Book for Medieval History (New York: Charles Scribner's Sons, 1905), sec. 3, fişa 65, pp. 136-139.
Pentru discutarea temeiului Dictatului, vezi James Bryce, The Holy Roman Empire, rev. ed. cap. 10; şi James W.Thompson şi Edgar N. Johnson, An Introduction to Medieval Europa, 300-1500, p. 377- 380.
Pagina 55. Purgatoriul - Dr. Joseph Faa Di Bruno defineşte purgatoriul astfel: "Purgatoriul este o stare de suferinţă după viaţa aceasta, în care sunt reţinute - pentru un timp - acele suflete care, despărţindu-se de această viaţă, după ce păcatele lor de moarte au fost iertate, iertaţi de vinovăţia şi pedeapsa veşnică ce li se cuvenea; dar care mai au de suferit şi o pedeapsă temporară pentru păcatele lor, ca şi acele suflete care părăsesc lumea, făcân-du-se vinovate de păcate ce pot fi iertate" - Catholic Belief (1884 ed.; imprimatur Archbishop of New York), p. 196.
Vezi şi K.R. Hagenbach Compendium of the History of Doctrines (T. and T.Clark ed.), vol. 1, pp. 234-237, 405,408; vol. 2, pp. 135-150, 308, 309; Charles Elliot, Delineation of Roman Catholicism, b. 2, cap. 12; The Catholic Encyclopedia, vol. 12, art. "Purgatoriul".
Indulgenţele - Pentru o istorie amănunţită a doctrinei indulgenţelor, a se vedea Mandell Creighton, A History of the Papacy From the Great Schism to the Sack of Rome (London: Longmans, Green and Co. 1911), vol. 5, pp. 56-64, 71; W. H.Kent, "Indulgences", The Catholic Encyclopedia, vol. 7, pp. 783- 789; H.C.Lea, A History of Auricular Confession and Indulgences in the Latin Church (Philadelphia: Lea Brothers and Co., 1896); Thomas M.Lindsay, A History of the Reformation (New York Charles Scribner's Sons 1917), vol. 1, pp. 216-227; Albert Henry Newman, A Manual of Church History (Philadelphia: the American Baptist Publication Society, 1953), vol. 2, pp. 53,54,62; Leopold Ranke, History of the Reformation in Germany (ediţia a 2-a, London, 1845, tradusă de Sarah Austin, vol. 1, pp. 331, 335-337, 343-346); Preserved Smith, The Age of the Reformation (New York: Henry Holt and Company, 1920), pp. 23-25,66.
Cu privire la operele cu caracter practic ale învăţăturii despre indulgenţe în perioada Reformei, vezi o lucrare de Dr. C. Lea, intitulată Indulgenţele în Spania, publicată în Papers of the American Society of Church History, vol. 1, pp. 129-171. Despre valoarea acestei informaţii suplimentare Dr. Lea spune în paragraful din introducere: "Netulburată de controversa care a izbucnit între Luther, Dr.Eck şi Silvester Prierias, Spania a continuat liniştită să urmeze căile vechi şi bătătorite şi ne oferă documente oficiale incontestabile, care ne ajută să examinăm problema în lumina ei curată a istoriei."
Pagina 56. Liturghia - Pentru învăţătura cu privire la liturghie, aşa cum s-a stabilit la conciliul din Trent, vezi The Canons and Decrees of the Council of Trent in Philip Schaff, Creeds of Christendom, vol.2, pp. 126-139, unde sunt date atât textul latin, cât şi cel englez. Vezi şi H. G. Schreder, Canons and Decrees of the Council of Trent (St. Louis, Missouri: B.Herder, 1941).
Pentru discuţiile despre liturghie, vezi The Catholic Encyclopedia vol.5, art. "Eucharist", de Joseph Pohle, pl.572; Nikolaus Gihr, Holy Sacrifice of the Mass, Dogmatically, Liturgically, Ascetically, Explained, a 12-a ediţie (St. Louis, Missouri; B. Herder, 1937); Josef Andreas Jungmann The Mass of the Roman Rite, Its Origins and Development, tradusă din l. Germană de Francis A. Brunner (New York: Benziger Bros, 1951). Pentru concepţia noncatolică, vezi John Calvin, Institutes of the Christian Religion, b.4, cap.17, 18; şi Edward Bouverie Pusey, The Doctrine of the Real Presence (Oxford, England: John H. Parker, 1855).
Pagina 67. Sabatul printre Valdenzi - Sunt scriitori care au susţinut că valdenzii au făcut o practică generală din păzirea Sabatului zilei a şaptea. Această concepţie a izvorât din surse care în originalul latin îi descriu pe valdenzi ca pe unii care păzeau dies dominicalis, sau ziua Domnului (duminica), dar care printr-o practică ce-şi are originea în reformă cuvântul duminică a fost tradus prin "Sabat".
Dar există o dovadă istorică pentru păzirea Sabatului zilei a şaptea printre valdenzi. Un raport al Inchiziţiei în faţa căreia au fost aduşi unii valdenzi din Moravia, în mijlocul secolul XV, declară că printre valdenzi "nu puţini, desigur, sărbătoresc Sabatul împreună cu iudeii". - Johann Joseph Ignaz von Döllinger, Beitrage zur Sektengeschichte des Mittelalters (Rapoarte asupra istoriei sectelor din evul mediu), München 1890, ed. a 2-a p. 661. Nu poate fi nici o îndoială, desigur, că această sursă indică păzirea Sabatului zilei a şaptea.
Pagina 74. Edictul împotriva Valdenzilor - O parte considerabilă a textului bulei papale emise de Inocenţiu VIII, în 1487, împotriva valdenzilor (originalul căreia se găseşte în Biblioteca Universităţii din Cambridge) este redat într-o traducere engleză în John Dowling's History of Romanism (1871), b. 6, cap.5, sec.62.
Pagina 101. Conciliul din Constanţa - O sursă primară cu privire la Consiliul de la Constanţa este Richendal Ulrich, Das Concilium so zu Constanz gehalten ist worden (Augsburg, 1483, Incun.). Un studiu interesant, recent, al acestui text întemeiat pe "Aulendorf Codex" se găseşte în Colecţia Spencer din Biblioteca publică din New York, editată de Karl Kup. Ultrich von Richental's Chronicle of the Council of Constance (New York, 1936). Vezi şi H. Finke (ed.), Acta Concilii Constanciensis (1896), vol.I; Hefele, Conciliengeshichte (9 vol.), vol.6, 7; L. Mirbt, Quellem zur Geschihte des Papsttums (1934); Milman, Latin Christianity, vol.7, p.426-524; Pastor, The History of the Popes (34 vols.), vol.1, p.194.
Publicaţii mai recente despre Conciliu sunt K.Zähringer, Das Kardinal, Kollegium auf dem Konstanzer Conzil (Münster, 1935); The F. Grogau, The Conciliar Theory as It Manifested Itself at the Council of Constance (Washington, 1949); Fred A. Kremple, Cultural Aspects of the Council of Constance and Basel (Ann Arbor, 1955); John Patrick McGowan, d'Aily and the Council of Constance (Washington: Catholic University 1936).
Pagina 237 . Iezuiţii - Pentru o declaraţie cu privire la originea, principiile şi ţelurile "Societăţii lui Isus", aşa cum au fost subliniate de membrii acestui ordin, vezi o lucrare intitulată Concerning Jesuits, editată de Rev. John Gerard, S.J., şi publicată la Londra în anul 1902 de Societatea Adevărului Catolic. În această lucrare se spune: "Resortul întregii organizaţii a societăţii este un spirit de totală ascultare. Fiecare, scrie Sf.Ignaţiu, să fie convins că toţi aceia care trăiesc în ascultare ar trebui să se lase mişcaţi şi călăuziţi de providenţa divină prin superiorii lor, ca şi cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde şi să fie tratat oricum, sau ca toiagul unui bătrân de care se slujeşte şi care-l ţine în mână cum vrea".
Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei şi trebuie să fie, continuă întemeietorul... promptă, cu bucurie şi stăruitoare... ascultătorul religios împlineşte cu bucurie ceea ce i-au încredinţat superiorii lui pentru binele general, asigurat că prin aceasta el corespunde în adevăr voinţei divine". The Contess R. de Courson in Concerning Jesuits, Pagina. 6.
Vezi şi L.E.Dupin, A.Compendious History of the Church, cent. 16, cap. 33, (London, 1713, vol. 4, p. 132-135); Mosheim, Ecclesiastical History, cent. 16, sec. 3, p.1, cap.1, par.10 (inclusiv nota); The Encyclopedia Britanica (ed. 9-a), art. "Iezuiţii". C.Paroissen, The Principles of the Jesuits, Developed in a collection of Extracts From Their Own Authors (London, 1860 - an earlier edition appeared in 1839); W.C.Cartwright, The Jesuits, Their Constitution and Teaching (London, 1876); E.L.Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773 (London, 1901).
Vezi şi H.Boemer, The Jesuits (traducere după The German, Philadelphia, Castle Press, 1928); E.Goetheim, Ignatius Loyola and the Gegenreformation (Halle, 1895); T.Campbell, The Jesuits, 1534-1921 (New York, 1922); E.L.Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773 (London, 1901).
Pagina 238. Inchiziţia - Pentru punctul de vedere romano-catolic, vezi The Catholic Encyclopedia, vol.8, art. "Inchiziţia" de Joseph Blötzer, p.26; şi E.Vacandard, The Inquisition: A Critical and Historical Study of the Coercive Power of the Church (New York: Longmans, Green and Company, 1908).
Pentru concepţia anglo-catolică vezi Hoffman Nickerson, The Inquisition: A Political and Military Study of Its Establishment. Pentru concepţia noncatolică vezi Philip Van Limborch, History of the Inquisition, Henry Charles Lea, A History of the Inquisition of the Middle Ages, 3 vol. A History of the Inquisition of Spain, 4 vols. şi The Inquisition in the Spanish Dependencies; şi H.S.Turberville. Medieval Heresy and the Inquisition (London: C.Lockwood şi Son, 1920 - o concepţie intermediară).
Pagina 272. Eforturi de a suprima şi de a distruge Biblia - Conciliul din Toulouse care s-a întrunit aproximativ pe vremea cruciadei împotriva albigenzilor a hotărât: "Interzicem posedarea de către laici a copiilor Vechiului şi Noului Testament... le interzicem cu stricteţe să aibă cărţile de mai sus în dialectul local. Lorzii districtelor să caute cu grijă pe eretici în locuinţe, în colibe şi în păduri, chiar şi adăposturile lor subterane să fie distruse" - Concil. Tolosanum, Pope Grigory IX, Anno, chr, 1229, Canons 14 and 2. Acest Conciliu s-a ţinut pe vremea cruciadei împotriva albigenzilor.
"Această molimă (Biblia) a luat o aşa amploare, încât unii oameni şi-au rânduit preoţi dintre ei, şi chiar unii evanghelişti care au denaturat şi au distrus adevărul Evangheliei şi au făcut evanghelii noi pentru scopurile lor... (ei ştiu că) predicarea şi explicarea Bibliei este cu totul interzisă membrilor laici" - Acts of Inquisition, Philip van Limborach, History of the Inquisition, cap.8.
Conciliul din Tarragona, 1234, a hotărât ca "Nimeni să nu aibă cărţile Vechiul şi Noului Testament în limba romanică şi dacă cineva le are, trebuie să le predea episcopului local în termen de opt zile după promulgarea acestui decret, pentru a fi arse, fie că este cleric sau laic, altfel va fi suspectat până se va fi curăţit de orice bănuială". - D.Lortsch, Histoire de la Bible en France, 1910, p.14.
La Conciliul din Constanţa în anul 1415, Wycliffe a fost condamnat post-mortem de Arundel, arhiepiscopul de Canterbury, ca fiind "un ticălos otrăvit de erezia condamnabilă care a inventat o nouă traducere a Bibliei în limba lui maternă".
Opoziţia Bisericii Romano-Catolice faţă de Biblie a continuat de-a lungul veacurilor şi a crescut în mod deosebit pe vremea înfiinţării Societăţii Biblice. La 8 decembrie 1866, Papa Pius IX în enciclica lui Quanta cura, a publicat expunerea a optzeci de rătăciri sub zece titluri diferite. Sub titlul IV, găsim enumerate: "Socialism, comunism, societăţi clandestine, societăţi biblice... ciume de acest fel trebuie distruse prin toate mijloacele posibile".
Pagina 285. Domnia teroarei - Pentru o introducere scurtă şi demnă de încredere în istoria Revoluţiei Franceze vezi L.Gershoy, The French Revolution (1932); G.Lefevre, The Coming of the French Revolution (Princeton, 1947); and H.von Sybel, History of the French Revolution (1869), 4 vols.
Monitorul Oficial era ziarul guvernamental pe vremea revoluţiei şi era o sursă primară, conţinând un raport autentic cu privire la hotărârile Adunărilor, textele complete ale documentelor etc. A fost retipărit. Vezi şi A.Aulard, Christianity and the French Revolution (London, 1927), în care raportul este continuat până în anul 1802 - un studiu excelent; W.H.Jervis, The Gallican Church and the Revolution (London, 1882), o lucrare sub îngrijirea unui anglican, dar care manifestă preferinţa pentru catolicism.
Cu privire la relaţia între biserică şi stat, în Franţa, în timpul Revoluţiei Franceze, vezi Henry H.Walsh, The Concordate of 1801; A study of Nationalism in Relation to Church and State (New York, 1933); Charles Ledre, L'Eglise de France souls la Revolution (Paris, 1949).
Unele studii contemporane cu privire la însemnătatea religioasă a Revoluţiei aparţin următorilor: G.Chais de Sourcesol. Le Livre des Manifestes (Avignon 1800), în care autorul a încercat să acrediteze cauzele izbucnirii, precum şi însemnătatea ei religioasă etc.); James Bicheno, The Signs of the Times (London, 1794); James Winthrop, A. Systematic Arrangement of Several Scripture Prophecies Relating to Antichrist; With Their Application to the Course of History (Boston, 1795); şi Lathrop, The Prophecy of Daniel Relating to the Time of the End (Springfield, Massachusetts, 1811).
Pentru starea bisericii în timpul Revoluţiei vezi W.M.Sloan, The French Revolution and Religious Reform (1901); P.F.La Gorce, Histoire Religieuse de la Revolution (Paris, 1909).
Pentru legăturile cu papalitatea vezi G.Bourgin, La France et Rome de 1788-1797 (Paris, 1808), întemeiată pe colecţiile secrete ale Vaticanului; A.Latreille, L'Eglise Catholique et la Revolution (Paris, 1950), îndeosebi interesează Pius VI şi criza religioasă, 1775-1799.
Pagina 347. Datele Profetice - După calculul iudaic, luna a cincea (Ab) din al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe a fost de la 23 iulie până la 21 august anul 457 î.Hr. După sosirea lui Ezra la Ierusalim, în toamna acestui an, a intrat în vigoare decretul împăratului. Pentru siguranţa datei de 457 î.Hr., ca fiind anul al şaptelea al lui Artaxerxe, vezi S.H.Horn and K.H.Wood, The Chronology of Ezra 7. Washington, D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1953); E.G.Kraeling, the Broklyn Museum Aramaic Papyri, New Haven of London, 1953, p. 191-193; The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1954), vol.3, p. 97-110.
Pagina 341. Căderea Imperiului Otoman - Impactul turcilor musulmani asupra Europei după căderea Constantinopolului, în anul 1453, a fost atât de dur precum fuseseră cuceririle catastrofale ale musulmanilor sarazini timp de un secol şi jumătate după moartea lui Mahomed, asupra Imperiului Roman de Răsărit. În perioada Reformei, Turcia constituia o ameninţare continuă la porţile răsăritene ale creştinătăţii europene; scrierile reformatorilor sunt pline de condamnare a puterii otomane. Atât scriitorii creştini, de la data de când au fost preocupaţi de rolul Turciei în evenimentele viitoare ale lumii, cât şi comentatorii profeţiei au văzut puterea turcească şi declinul ei prevăzut în Scriptură.
Pentru ultimul capitol sub expresia: "ceasul, luna, ziua şi anul" profetic, ca parte a trâmbiţei a şaptea. Josiah Litch a făcut o aplicaţie cu privire la timpul profetic, fixând încetarea independenţei Turciei în august 1840. Poziţia lui Litch poate fi găsită în lucrarea sa, The Probability of the Second Coming of Christ About A.D. 1843 (publicată în iunie 1838), An Address to the Clergy (publicată în primăvara anului 1840; a doua ediţie, cu date istorice în sprijinul preciziei calculelor anterioare cu privire la perioada profetică ce se întinde până la căderea Imperiului Otoman, a fost publicată în anul 1841); şi un articol în Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 aug. 1840. Vezi şi articolul din Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 feb. 1841; şi J.N.Loughborough, The Great Advent Movement (1905 ed.), pp. 129-132. Cartea lui Uriah Smith, Thoughts on Daniel and the Revelation, rev. ed. of 1944, discută calculul profetic al acestei profeţii la Pagina. 506-517.
Pentru istoria de început a Imperiului Otoman şi declinul puterii turceşti vezi şi William Miller, The Ottoman Empire and Its Successors, 1801-1927 (Cambridge, England University Press, 1936); George G.S.L.Eversley, The Turkish Empire From 1288 la 1914 London: T.Fisher Unwin, Ltd. ed. a 2-a, 1923); Joseph von Hammer-Purgstall, Geschichte des Osmannischen Reichs (Pesth: C.A.Hartleben, ed.2-a, 1834-36), 4; vol. Herbert A.Gibbons, Foundation of the Ottoman Empire, 1300-1403 (Oxford; University Press, 1916); Arnold J.Toynbee and Kenneth B.Kirkwood, Turkey (London, 1926).
Pagina 455. Supremaţia episcopilor Romei - Pentru împrejurările deosebite referitoare la pretenţia de supremaţie din partea episcopilor din Roma, vezi Robert Francis Cardinal Bellarmine, Power of the Popes in Temporal Affairs (există o traducere engleză în Biblioteca Congresului din Washington D.C.); Henry Edward Cardinal Manning, The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ (London: Burns and Lambert ed. 2-a 1862); and James Cardinal Gibbons, Faith of Our Fathers (Baltimore: John Murphy Co., ed. 110-a, 1917), cap. 5.9. 10012. Pentru autorii protestanţi, vezi Trevor Gervase Jalland, The Church and the Papacy (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1944, a Bampton Lecture); and Richard Frederick Littledale, Petrine Claims (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1899). Pentru izvoarele din primele secole în favoarea teoriei petrine, vezi James T.Shotwell and Louise Ropes Loomis, The See of Petre (New York: Columbia University Press, 1927). Pentru aşa-zisa "Donaţie a lui Constantin" vezi Christopher B.Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine (New York, 1914), care dă textul latin integral şi traducerea împreună cu critica totală a documentelor şi a tezelor lui.
Pagina 593. Biserica din Etiopia Şi Sabatul - Până în anii din urmă, Biserica Coptă din Etiopia a păzit Sabatul zilei a şaptea. Etiopienii au păzit de asemenea duminica, prima zi a săptămânii, de-a lungul istoriei lor ca popor creştin. Aceste zile erau marcate de slujbe deosebite în biserici. Păzirea Sabatului zilei a şaptea a încetat în realitate în Etiopia de astăzi. Pentru rapoarte ale martorilor oculari privitor la zilele religioase în Etiopia, vezi Pero Gomes de Teixeira, The Discovery of Abyssinia by the Portughese în 1520 (tradus în Engleză la Londra: British Museum, 1938), p.79; Father Francisco Alverez, Narrative of the Portuguese Embassy to Abyssinia During the Years 1520-1527, in the records of the Hakluyt Society (London, 1881), vol. 64, p. 22-49; Michael Russell, Nubia and Abyssinia (quoting Father Lobo, Catholic missionary in Ethiopia in 1622) (New York: Harper & Brothers, 1837), p. 226-229; S.Giacomo Baratti, Late Travels Into the Remote Countries of Abyssinia (London: Benjamin Billingsley 1670), p. 134-137; Job Ludolphus, A.New History for Ethiopia London: Smith, 1682), p. 234-357; Samuel Gobat, Journal of Three Years' Residence in Abyssinia (New York; ed. din 1850), pp.55-58, 83-98. Pentru alte lucrări cu privire la această întrebare vezi Peter Heylyn, History of the Sabbath, ed. 2, 1636, vol.2, pp. 198-200; Arthur P.Stanley, Lectures on the History of the Eastern Church (New York; Charles Scribner's Sons, 1882), lecture 1, par. 1; C.F.Rey Romance of the Portuguese in Abyssinia (London: F.H. and G.Witherley, 1929), p.p. 59, 253-297.
Redau dintr-un material pe care-l puteti gasi pe:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/ordinul-in-istorie-si-prezent.html
"Anumite surse - prezente la acea intalnire - vorbesc de o intalnire secreta, in noiembrie 2007 la Washington DC, unde reprezentanti ai unor miscari religioase puternice cum ar fi: Coalitia Crestina pentru America (CCA), Bisericile Crestine Impreuna (BCI) si Campania Catolica pentru America (CCA), au discutat o multime de puncte aflate pe agenda lor de lucru.
La aceasta intalnire secreta au participat un anume cardinal Pizeroser din San Francisco, dar al carui nume nu l-am putut gasi pe o lista oficiala a cardinalilor catolici din SUA, Nancy Pelosi, „vorbitorul" Casei Reprezentantilor din SUA, Al Gore, fost vice presedinte al SUA.
Securitatea acestei intalniri secrete a fost asigurata de „Agentia Nationala de Securitate" (NSA).
Interesant este ca la pct. 7 din „agenda" se vorbeste despre instituirea « DUMINICII » ca si LEGE .
Lege care va fi instituita in SUA ca apoi sa fie ‘preluata’ de toate statele lumii. Motivatia lor este ca atata timp cat oamenii nu onoreaza pe Dumnezeu prin ‘respectarea’ Duminicii, planeta noastra va avea din ce in ce mai multe probleme, incalzire globala, calamitati, cutremure, inundatii, seceta, tornade, conflicte armate, saracie, boli, etc.
Mentionez ca „miscarea legii duminicale" are suportul celor mai influenti-puternici oamenii din politica Guvernului SUA."
Deasemenea puteti analiza si aceste materiale:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/de-la-sabath-la-soare.html
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/03/ordinul-si-diversiunea-semnului-fiarei.html
Ma gandeam ca daca a existat (si exista) acel Departament "Fortuna" din SIE care este specializat pe contracararea propagandei iredentiste maghiare din Romania, la fel ar putea fi creat si un Departament care ar putea clarifica Istoria Crestinismului (si nu numai) si diversiunile aparute de-a lungul timpului in materie de religie sau spiritualitate.
Poate ca cea mai istorica diversiune ar putea fi numita "Diversiunea Duminicala", pornita de la Constantin cel Mare (adorator al Sol Invictus) pe 7 martie 321 d.Hr., si perpetuata pana in zilele noastre, desi pe atunci purta numele de "Dies Solis", adica "Ziua Soarelui".
Iata cateva date interesante:
Constantin cel Mare , pana la moarte un adorator al lui Sol Invictus, impune pazirea "prea onoratei zi a soarelui" ca zi oficiala de sarbatoare in tot imperiul. Textul din "Corpus Juris Civilis", vol. III, reda legea promulgata la 7 martie 321 d.Hr.:
"Toti judecatorii, locuitorii oraselor si meseriasii sa se odihneasca in prea venerabila zi a Soarelui. Dar cei de la tara, sa se ocupe de agricultura neimpiedicati de lege, pentru ca uneori nici o alta zi nu este mai favorabila lucrarilor agricole."
Silvestru , episcopul Romei in timpul lui Constantin cel Mare, schimba numele primei zile a saptamanii, denumind-o "Ziua Domnului".
La 366, Conciliul de la Laodicea decreteaza oficial transferarea sfinteniei Sabatului asupra duminicii , zicand: "Crestinii sa nu iudaizeze stand nelucratori Sambata, ci sa lucreze in ziua aceea... Si daca totusi sunt gasiti iudaizand, sa fie anatema!" (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii , vol. II, pag. 316).
In 386, Sinodul din Aquilea recunoaste schimbarea oficiala a lui "Dies Solis" (ziua soarelui) in "Dies Dominica" (Ziua Domnului, duminica).
Ieronim din Betleem , prin anul 400, scria: "Daca ziua intai e numita ziua soarelui de catre pagani , noi o admitem ca atare cu voie buna, fiindca in aceasta zi a aparut lumina si a rasarit Soarele neprihanirii noastre".
Deasemenea este interesant si faptul ca o asemenea lege (duminicala), in SUA va purta acelasi nume ca si in Imperiul Roman, deoarece "duminica" a ramas in lb. engleza (!!!) sub numele de "Sun Day", adica tradus in lb. romana, "Ziua Soarelui" !
Cu alte cuvinte, atunci cand Imperiul SUA va promulga o asemenea lege, ea se va numi "Legea Zilei Soarelui"...!
Interesant, nu ?!
Iezuitii au aruncat pe piata, prin MASONI, diversiunea "cipurilor" (666).
Identificarea biometrica este un program masonic!
http://misa-yoga.blogspot.com/2008/11/identificarea-biometrica-este-un.html
http://ro.wordpress.com/tag/despre-911-masoni-si-cipurile-implantabile/
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/11/27/criza-financiara-a-fost-declansata-la-ordin/
Tot ei orchestreaza (sau alimenteaza) si aparitia sentimentului crestin de auto-aparare prin nasterea unei unitati crestine anti-cip, tot iezuitii in acelasi timp arunca pe piata si "agitatia" duminicala (SUA, Croatia, UE)...de ce oare ?!
Vezi:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/ordinul-croatia-si-legea-duminicala_02.html
http://www.capital.ro/articol/croatia-biserica-catolica-a-interzis-cumparaturile-de-duminica-115846.html
http://www.catholicnewsagency.com/new.php?n=15107
http://www.catholicnewsagency.com/new.php?n=15107
In UE:
In Germania:
Germany's Constitutional Court ruled on Tuesday that shops must close on Sundays, and that legislation in Berlin allowing for ten shopping Sundays was unconstitutional.
Germany's Basic Law protects Sunday and public holidays as "days of rest from work and of spiritual improvement."
Puteti vedea la lucru strategia hegeliana prin teza, antiteza si sinteza.
Teza = diversiunea cipurilor si legatura acestora cu "semnul fiarei".
Antiteza = reactia crestina si unitatea creata.
Sinteza = legea duminicala.
Mentiunea ar fi (paradoxal), stiu, neinteleasa de multi, ca sinteza (legea duminicala) este in realitate scopul propus al Vaticanului si ca legea (duminicala) cu pricina este in realitate "SEMNUL FIAREI" !
Se doreste manipularea (folosirea) reactiei crestine infuriate (nemultumite) in realizarea acestui scop.
Cum spunea E. Cerneak, in lucrarea sa "Cinci secole de razboi secret":
http://ordinulnegru.blogspot.com/2009/02/spioni-in-sutana.html
De regula, iezuitii actionau (si actioneaza) doar ca o forta ce conducea din umbra, cautand sa realizeze cele mai tenebroase actiuni cu "maini" straine;
Liber la analiza/cercetare...
Redau din cartea "Tragedia Veacurilor", de Ellen G. White:
Atunci când prima biserică a decăzut, depărtându-se de simplitatea Evangheliei, şi a primit riturile şi obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul şi puterea lui Dumnezeu; dar, pentru a stăpâni totuşi conştiinţele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământeşti.
Astfel a rezultat papalitatea, o biserică ce a subjugat chiar şi puterea statului şi a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, mai ales pentru pedepsirea "ereziei".
Oriunde biserica a câştigat putere pământească, ea a folosit-o pentru pedepsirea celor abătuţi de la învăţătura ei. Şi bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianţă cu puterile lumeşti, au dat pe faţă aceeaşi dorinţă de a restrânge libertatea de conştiinţă.
Un exemplu de felul acesta este dat de persecuţia Bisericii Anglicane asupra unor disidenţi, care a durat mult timp. În secolele XVI şi XVII, mii de slujitori care nu s-au supus au fost constrânşi să plece din bisericile lor şi mulţi, atât pastori, cât şi laici au fost supuşi la amendă, închisoare, tortură şi martiriu.
Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face o icoană bisericii Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenţilor va fi rezultatul inevitabil al acestor acţiuni.
Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, a fost scoasă din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în aşa fel, încât să autorizeze păzirea zilei întâi ca sabat, în locul zilei a şaptea.
Dar papistaşii susţin, ca motiv pentru scoaterea poruncii a doua, că aceasta nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, şi că ei dau Legii înţelesul exact pe care Dumnezeu l-a intenţionat. Dar aceasta nu este schimbarea prevestită de profet. Profeţia vorbeşte despre o schimbare intenţionată, deliberată: "Ea se va încumeta să schimbe vremile şi Legea". Schimbarea poruncii a patra împlineşte exact profeţia. Pentru aceasta, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică pe faţă mai presus de Dumnezeu.
Tocmai în susţinerea duminicii şi-a rostit papalitatea primele ei pretenţii arogante (vezi notele suplimentare) şi primul ei apel la puterea statului a fost pentru a impune păzirea duminicii ca "Ziua Domnului".
Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor şi declară că protestanţii (si ortodoxia), prin păzirea duminicii, recunosc puterea ei. În Catholic Catechism of Christian Religion, într-un răspuns la întrebarea care zi trebuie să fie ţinută, potrivit poruncii a patra din Decalog, se face această declaraţie:
"În legea veche, sâmbăta a fost ziua sfinţită; dar biserica, învăţată de Isus Hristos şi dirijată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit sâmbăta cu duminica; aşa că acum noi sfinţim ziua întâi, nu a şaptea. Duminica înseamnă şi este acum Ziua Domnului".
Ca semn al autorităţii Bisericii Catolice, scriitorii papistaşi menţionează "chiar actul schimbării Sabatului în duminică, pe care protestanţii (si ortodoxii) îl admit; ... deoarece, prin păzirea duminicii, ei recunosc bisericii puterea de a rândui sărbători şi de a impune păzirea lor" (Henry Tuberville, An Abridgment of the Christian Doctrine, p. 58).
Biserica Romano-Catolică nu a renunţat la pretenţia ei de supremaţie; şi când lumea şi bisericile protestante acceptă un sabat creat de ea, în timp ce leapădă Sabatul biblic, admit în realitate această încumetare. Ele îşi pot întemeia schimbarea pe autoritatea tradiţiei şi pe aceea a sfinţilor părinţi; dar, făcând lucrul acesta, trec cu vederea însuşi principiul care-i desparte de Roma - şi anume "Biblia şi numai Biblia este religia protestanţilor".
Papistaşii pot vedea că se amăgesc atunci când închid ochii cu bună ştiinţă la faptele în cauză. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii capătă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că aceasta va aduce în curând întreaga lume protestantă sub steagul Romei.
Romaniştii declară că "păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii Bisericii Catolice (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 213). Impunerea păzirii duminicii din partea bisericilor protestante este o impunere a închinării la papalitate - la fiară.
Dar creştinii din generaţiile trecute au păzit duminica, fiind convinşi că, făcând astfel, ei păzesc Sabatul biblic; şi astăzi mai există creştini adevăraţi în fiecare biserică, inclusiv în cea Romano-Catolică, ce cred cu sinceritate că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu. Dumnezeu primeşte sinceritatea scopului lor şi integritatea lor înaintea Lui.
Dar atunci când păzirea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi lămurită cu privire la obligaţia Sabatului adevărat, atunci toţi aceia care vor călca porunca lui Dumnezeu, pentru a asculta de un precept care nu are o autoritate mai înaltă decât aceea a Romei, vor onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu.
Ei aduc cinstire Romei şi puterii care impune instituţia rânduită de Roma. Ei se închină fiarei şi chipului ei. Când oamenii leapădă instituţia pe care Dumnezeu a declarat-o ca fiind semnul autorităţii Sale şi cinstesc în locul ei ceea ce Roma a ales ca semn al supremaţiei ei, prin aceasta ei aleg semnul supunerii faţă de Roma - "semnul fiarei". Şi lucrul acesta nu se va produce până când problema nu va fi pusă lămurit înaintea poporului, iar oamenii vor fi aduşi să aleagă între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor, iar aceia care continuă în nelegiuire vor primi "semnul fiarei".
Cea mai înfricoşată ameninţare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în a treia solie îngerească. Este un păcat groaznic acela care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la această problemă importantă; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să cunoască ce îi aşteaptă şi să aibă posibilitatea de scăpare.
Profetul declară că primul înger îşi face cunoscută vestirea "oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod". Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeaşi întreită solie îngerească, trebuie să fie larg răspândită. În profeţie este prezentată ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, care va atrage atenţia lumii (vezi note suplimentare).
Toată creştinătatea se va împărţi în două clase cu privire la această problemă - aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus şi aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei. Cu toate că biserica şi statul îşi vor uni puterea pentru a-i constrânge pe "toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apoc. 13,16) ca să primească "semnul fiarei", poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos vede cum "pe marea de sticlă,..., stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei", cântând cântarea lui Moise şi a Mielului (Apoc. 15,2-3).
Au uitat oare aceste persoane (cei care accepta contrafacerea papala) pretenţia de infailibilitate susţinută timp de opt sute de ani de către această putere arogantă? Departe de a fi renunţat la ea, această pretenţie a fost afirmată în secolul XIX cu o mai mare greutate decât oricând mai înainte. Din moment ce Roma susţine că "biserica n-a greşit niciodată" şi "după Scripturi nici nu va greşi" (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, book 3, century II, part 2, chapter 2, section 9, note 17), cum poate renunţa ea la principiile care i-au călăuzit drumul în veacurile trecute?
Biserica papală nu va renunţa niciodată la pretenţia de infailibilitate. Ea susţine că tot ce a făcut, persecutându-i pe aceia care au respins dogmele ei, este drept; dar n-ar repeta ea aceleaşi fapte, dacă i s-ar oferi ocazia? Să fie înlăturate restricţiile impuse acum de guvernele pământeşti, iar Roma să fie pusă din nou în puterea ei de mai înainte şi foarte repede s-ar vedea o renaştere a tiraniei şi a persecuţiei ei.
Un scriitor foarte cunoscut vorbeşte astfel despre atitudinea ierarhiei papale în ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă şi despre primejdiile care ameninţă îndeosebi Statele Unite datorită succesului politicii ei.
"Există mulţi care cred că este o copilărie sau o superstiţie să ne temem de catolicismul Romei în Statele Unite. Unii ca aceştia nu văd nimic în caracterul şi atitudinea romaniştilor care să fie împotriva instituţiilor noastre libere şi nu găsesc nimic ieşit din comun în creşterea lor. De aceea, să comparăm mai întâi unele principii fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.
"Constituţia Statelor Unite garantează libertatea de conştiinţă. Nimic nu este mai scump şi mai fundamental decât aceasta. Papa Pius IX, în Enciclica sa din 15 august 1854, spunea: ' Învăţăturile absurde şi greşite în apărarea libertăţii de conştiinţă sunt o erezie ucigătoare - o crimă, ca toate celelalte, cea mai îngrozitoare într-un stat'.
Acelaşi papă, în Enciclica din 8 decembrie 1864, îi anatemiza pe 'aceia care susţin libertatea de conştiinţă şi a închinării religioase' şi pe 'toţi aceia care susţin că biserica nu poate folosi forţa'.
Orice cardinal, arhiepiscop sau episcop din Biserica Catolică depune un jurământ de credinţă faţă de papa, în care se întâlnesc următoarele cuvinte: 'Pe ereticii, schismaticii şi rebelii faţă de domnul nostru (papa) sau de urmaşii lui, mai sus amintiţi, îi voi prigoni şi mă voi împotrivi lor cu toată puterea'." (Josiah Strong, Our Country, ch. 5,2-4)
Papistaşii aşază cruci pe biserici, pe altare şi pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede însemnul crucii. Pretutindeni este onorată şi înălţată pe dinafară. Dar învăţăturile lui Hristos sunt îngropate sub o mulţime de tradiţii fără rost, interpretări rătăcite şi pretenţii aspre. Cuvintele Mântuitorului spuse despre iudeii bigoţi se aplică în dreptul conducătorilor Bisericii Romano-Catolice cu o putere mult mai mare: "Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte" (Matei 23,4). Suflete conştiincioase sunt ţinute în continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulţi dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux şi plăceri senzuale.
Închinarea la chipuri şi la moaşte, invocarea sfinţilor şi înălţarea papei sunt născociri ale lui Satana pentru a atrage minţile oamenilor de la Dumnezeu şi de la Fiul Său. Pentru a le desăvârşi ruina, el încearcă să le întoarcă atenţia de la Acela prin care pot găsi mântuirea. El îi va conduce către orice ţintă care Îl poate înlocui pe Acela care a zis: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu cele ale creştinismului şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoşteau pretenţiile ei, era rezervat rugul.
Au fost atâtea masacre, încât nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, domnul lor, ce mijloace să inventeze pentru a provoca cel mai mare chin posibil şi, în acelaşi timp, să nu pună capăt vieţii victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenţei omeneşti, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută.
Aceasta a fost soarta acelora care se împotriveau Romei. Pentru adepţii ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust. Pentru a-şi asigura favoarea cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii.
Erau învăţaţi să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta şi a înveseli viaţa pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care şi-au cheltuit viaţa în zadar, încercând să-şi supună sentimentele naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând şi orice sentiment de simpatie faţă de semenii lor.
Nici un exemplu din viaţa lui Hristos nu arată că bărbaţii şi femeile ar trebui să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a învăţat niciodată că dragostea şi simpatia trebuie înăbuşite. Inima Mântuitorului era plină de dragoste. Cu cât omul se apropie mai mult de desăvârşirea morală, cu atât mai ascuţite sunt sensibilităţile lui, cu atât mai acută este perceperea păcatului şi cu atât mai profundă este simpatia pentru cel amărât.
Papa pretinde că este vicarul lui Hristos; dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului ? Se ştie despre Hristos că i-a condamnat vreodată pe oameni la închisoare sau pe roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit glasul Lui condamnându-i la moarte pe aceia care nu L-au primit? Când a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare şi a cerut: "Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?" Isus a privit cu milă la ucenicul Său şi i-a mustrat spiritul aspru, zicând: "Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască" (Luca 9,54.56).
Câtă deosebire este între spiritul manifestat de Hristos şi cel manifestat de pretinsul Său vicar!
Biserica romană prezintă acum lumii o faţă plăcută, acoperind cu scuze raportul cruzimilor ei oribile. S-a îmbrăcat cu o haină creştină; dar a rămas neschimbată.
Toate principiile papalităţii care existau în trecut există şi astăzi. Învăţăturile născocite în evul mediu sunt şi azi susţinute. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanţii sunt gata acum să o cinstească, este aceeaşi care a condus lumea în zilele Reformei, când oamenii lui Dumnezeu au stat cu preţul vieţii lor, pentru a-i demasca nelegiuirea.
Ea are aceeaşi mândrie şi aceeaşi pretenţie arogantă pe care le-a impus regilor şi prinţilor şi prin care şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este mai puţin crud şi despotic acum decât atunci când a înăbuşit libertatea umană şi i-a ucis pe sfinţii Celui Preaînalt.
Papalitatea este exact ce a declarat profeţia că va fi, şi anume apostazia zilelor din urmă (2 Tes. 2,3.4).
Este unul din procedeele ei acela de a arăta caracterul care va împlini cel mai bine planurile ei; dar, dincolo de aspectul schimbător de cameleon, ea ascunde acelaşi venin neschimbat al şarpelui. "Credinţa nu trebuie păstrată faţă de eretici, nici faţă de persoanele suspecte de erezie" (Lenfant vol.I, p. 516), declară ea.
Poate această putere, al cărui raport, timp de o mie de ani, este scris cu sângele sfinţilor, să fie acum recunoscută ca o parte a bisericii lui Hristos?
În mişcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituţiilor şi a practicilor bisericii, protestanţii merg pe calea papalităţii.
Ba mai mult, ei deschid uşa ca papalitatea să-şi recâştige, în America protestantă, supremaţia pe care a pierdut-o în Lumea Veche.
Şi ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mişcări este faptul că principala ţintă care se urmăreşte este impunerea păzirii duminicii - o practică ce-şi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii sale.
Acesta este spiritul papalităţii - spiritul de conformare la practicile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu - care pătrunde în bisericile protestante şi le conduce să facă aceeaşi lucrare de înălţare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.
Dacă cititorul vrea să înţeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru acelaşi scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistaşii şi protestanţii uniţi vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a manifestat faţă de Sabat şi de apărătorii lui.
Edictele regale, conciliile generale şi rânduielile bisericii, susţinute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziţia de cinste în lumea creştină.
Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest edict le cerea orăşenilor să se odihnească în "venerabila zi a soarelui", dar le îngăduia ţăranilor să-şi continue lucrările agricole. Cu toate că iniţial era o instituţie păgână, a fost impusă de împărat după primirea, cu numele, a creştinismului.
Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinţilor şi care era un prieten deosebit şi un linguşitor al lui Constantin, a formulat susţinerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică.
Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi, ca dovadă în favoarea învăţăturii noi. Însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi arată către adevăraţii autori ai schimbării.
"Toate lucrurile", spunea el, "care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului." (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul cu privire la duminică, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a călca Sabatul Domnului.
Toţi aceia care doreau să fie onoraţi de lume au primit sărbătoarea populară.
Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică, dar ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Celor implicaţi în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuţie particulară cu privire la duminică.
La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obişnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi şi a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogaţi să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere; şi, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuţi robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă.
S-a făcut apel şi la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-şi are ogorul duminica şi-a curăţat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână şi timp de doi ani l-a purtat, "spre marea lui durere şi ruşine". (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord's Day, p. 174)
Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci când a rupt-o, a doua zi dimineaţă, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde şi superstiţioase au încercat apărătorii duminicii să-i întărească sfinţenia. (Vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, pp. 528-530.)
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor şi asupra vecinilor.
Un conciliu ecleziastic a emis un alt argument, de atunci folosit pe scară largă şi de către protestanţi, şi anume că, dacă au fost lovite de trăsnet persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat.
"Este clar", spuneau prelaţii, "cât de neplăcută Îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o chemare ca preoţii şi pastorii, regii şi prinţii şi toţi oamenii credincioşi să depună toate eforturile şi toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al creştinătăţii, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine." (Thomas Morer, Dicourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord's Day, p. 271)
Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autorităţile pământeşti au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i oblige să se oprească de la lucru duminica.
La un sinod ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere şi cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericeşti şi impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creştinătate. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.)
Însă, în ciuda tuturor eforturilor pentru a întemeia sfinţenia duminicii, chiar şi papistaşii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului şi originea omenească a instituţiei prin care fusese înlocuit. În secolul XVI, un conciliu papal a declarat în mod deschis: "Să-şi amintească toţi creştinii că ziua a şaptea a fost consacrată de Dumnezeu şi a fost primită şi păzită nu numai de către iudei, ci şi de toţi ceilalţi care pretind că se închină lui Dumnezeu; cu toate că noi, creştinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului" (Idem, pp. 281,282). Aceia care au călcat Legea divină nu erau neştiutori cu privire la caracterul lucrării lor. Ei se aşezau în mod deliberat deasupra lui Dumnezeu.
Un exemplu izbitor al procedeului Romei faţă de aceia care nu erau de acord cu ea a fost prigonirea îndelungată şi sângeroasă a valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alţii au suferit la fel pentru credincioşia lor faţă de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia şi Abisinia este semnificativă, în mod deosebit. În mijlocul întunecimii evului mediu, creştinii din Africa Centrală, pierduţi din vedere şi uitaţi de lume, s-au bucurat timp de mai multe veacuri de libertatea exercitării credinţei lor. Dar, în cele din urmă, Roma a aflat de existenţa lor şi împăratul Abisiniei a fost în curând determinat să-l recunoască pe papa ca vicar al lui Hristos. Au urmat şi alte concesii. A fost dat un edict care interzicea păzirea Sabatului sub cele mai aspre pedepse. (Vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, pp. 311,312.)
Dar tirania papală a devenit în curând un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să-l arunce de pe grumaz. După o luptă teribilă, romaniştii au fost alungaţi din dominioanele lor, iar vechea credinţă a fost restabilită. Bisericile s-au bucurat iarăşi de libertatea lor şi n-au uitat niciodată lecţia pe care o învăţaseră cu privire la amăgire, la fanatism şi puterea despotică a Romei. În liniştea singurătăţii lor, s-au mulţumit să rămână necunoscute restului creştinătăţii.
Aceste rapoarte ale trecutului descoperă cu claritate vrăjmăşia Romei faţă de Sabatul adevărat şi faţă de apărătorii lui, precum şi mijloacele pe care le foloseşte pentru a cinsti instituţia pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste scene urmează să se repete atunci când romano-catolicii şi protestanţii se vor uni pentru înălţarea duminicii.
Profeţia din Apocalipsa capitolul 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca "pământul şi cei ce locuiesc pe el" să se închine papalităţii, simbolizate acolo prin fiara "asemenea unui leopard". Fiara cu două coarne va spune şi ea "celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei"; şi mai departe va porunci tuturor, mari şi mici, bogaţi şi săraci, liberi şi robi", să primească semnul fiarei (Apoc. 13,11-16).
S-a arătat că Statele Unite sunt puterea reprezentată prin fiara cu coarne ca de miel şi că această profeţie se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca recunoaştere deosebită a supremaţiei ei.
Dar în acest omagiu faţă de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure.
Influenţa Romei, în ţările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea (Europa-UE), este departe de a fi nimicită.
Iar profeţia prevesteşte o restaurare a puterii ei: "Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară" (vers. 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea papalităţii în anul 1798. După aceea, spune profetul, "rana de moarte s-a vindecat şi tot pământul se mira după fiară". Pavel declară lămurit că "omul păcatului" va continua până la a doua venire (2 Tes. 2,3-8). Chiar la încheierea vremii, el va conduce lucrarea de amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: "Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat" (Apoc. 13,8).
Atât în lumea veche (Europa-UE), cât şi în cea nouă (SUA), papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituţiei duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea bisericii romane.
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite cercetătorii profeţiei au prezentat lumii această mărturie. În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă către împlinirea acestei profeţii. La învăţătorii protestanţi, se vede aceeaşi pretenţie la autoritatea divină în favoarea păzirii duminicii şi aceeaşi lipsă de dovezi scripturistice ca la conducătorii papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei porunci de la Dumnezeu.
Susţinerea că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va repeta; deja a început să fie susţinută. Şi o mişcare pentru impunerea păzirii duminicii câştigă teren cu repeziciune.
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificaţiile ei în lumea întreagă, formează o organizaţie vastă, sub stăpânirea scaunului papal şi destinat să slujească intereselor lui. Milioanele lui de credincioşi din toate ţările globului sunt instruiţi să se ţină legaţi în supunere faţă de papa.
Oricare le-ar fi naţionalitatea sau guvernământul, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credinţă faţă de stat, în spatele acestuia stă votul de ascultare faţă de Roma, care îl dezleagă de oricare alt angajament împotriva intereselor ei.
Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente şi măiestrite de a se amesteca în treburile naţiunilor (vezi Croatia 2008 si UE); iar după ce a câştigat un cap de pod, îi promovează scopurile, chiar cu preţul ruinării conducătorilor şi a poporului.
În anul 1204, papa Inocenţiu al III-lea a smuls de la Petru II, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: "Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc şi făgăduiesc să fiu totdeauna credincios şi ascultător faţă de domnul meu, papa Inocenţiu, faţă de urmaşii lui catolici şi faţă de Biserica Romană şi să păstrez cu credincioşie regatul în ascultare faţă de el, apărând credinţa catolică şi persecutând stricăciunea eretică" (John Dowling, The History of Romanism, b. 5, cap. 6, sec. 55).
Aceasta este în armonie cu pretenţiile privitoare la puterea pontifului roman, "că este legal pentru el să-i dea jos pe împăraţi" şi "că îi poate dezlega pe supuşii lui de supunerea faţă de conducătorii nedrepţi" (Mosheim, b. 3, cent. II, p. 2, c. 2, sec. 9, nota 17; vezi şi note suplimentare).
Să nu se uite că înfumurarea Romei nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea şi ale lui Inocenţiu al III-lea sunt şi astăzi principiile Bisericii Romano-Catolice. Şi dacă ar avea numai puterea, le-ar pune în practică acum cu tot atâta vigoare ca în veacurile trecute. Puţin îşi dau seama protestanţii ce fac atunci când îşi propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălţare a duminicii. În timp de ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma ţinteşte să-şi restabilească puterea, să-şi refacă supremaţia pierdută.
O dată stabilit în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului; că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile; pe scurt, că autoritatea bisericii şi a statului trebuie să domine conştiinţa, triumful Romei în această ţară este asigurat.
Cuvântul lui Dumnezeu (profetia) a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor.
Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce doreşte este o poziţie avantajoasă, şi aceasta i s-a dat deja. În curând, vom vedea şi vom simţi care este scopul elementului roman.
Toţi aceia care vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea şi persecuţia.
Încă de la începutul marii lupte din ceruri, scopul lui Satana a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ.
Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să-i amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar rezultatul va fi în cele din urmă acelaşi. Cine calcă "o singură poruncă" arată dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el devine "vinovat de toate" (Iac. 2,10).
Cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida răspândire a stricăciunii se datorează în mare măsură profanării aşa-numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii.
Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul adevărat a fost predicată pe scară largă.
Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante dintre reformele morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia din urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii; iar aceia care refuză să se alieze cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării.
Dar faptul că mişcarea pentru întemeierea rătăcirii este legată cu o lucrare care este bună în ea însăşi nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi.
Unul dintre planurile lui Satana este acela de a amesteca rătăcirea cu destul adevăr pentru a o face plauzibilă.
Conducătorii mişcării duminicale pot să ia apărarea unor reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii lui Dumnezeu nu se pot uni cu ei. Nimic nu le poate justifica punerea deoparte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor.
Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana îi va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului; ele vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei uniri întreite, această ţară va merge pe urmele Romei, pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei.
Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult creştinismul cu numele, el are o putere mai mare să amăgească şi să prindă în cursă. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecaţi, şi multe minuni vor avea loc, lucruri ce nu se pot contesta. Şi pentru că duhurile îşi vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor manifesta respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi acceptată ca o manifestare a puterii divine.
Papistaşii care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al bisericii adevărate, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului (1000 de ani de pace) mult aşteptat.
Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu.
Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului.
Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - Îşi va retrage binecuvântările de la pământ şi-Şi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.
În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui.
Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5).
Atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu sunt cauza tuturor acestor rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii Îl insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt instigatorii poporului, împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială.
În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: 'Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?' Ilie a răspuns: 'Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali'" (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce îl privea pe Ilie.
Puterea de a face minuni se va descoperi prin spiritism şi îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni.
Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a-i convinge de rătăcirea lor pe aceia care leapădă duminica, afirmând că legile ţării (si Legea Duminicala) trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu.
Ele vor deplânge marea nelegiuire din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi, care susţin că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii (Mercurie SF). Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor.
Modul de procedare al lui Satana în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea că vrea să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce în ascuns depunea toate eforturile pentru a asigura lepădarea ei.
Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în contul îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria Bisericii Romane. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-I schimbe Legea.
Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători, au fost declaraţi ca fiind în alianţă cu Satana; şi era folosit orice mijloc posibil pentru a-i acoperi de ruşine, pentru a-i face să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali.
Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să-i distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care Îl dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii.
Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a lui Satana - pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel - este constrângerea prin cruzime.
Prin teamă, el încearcă să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti, dispreţuind Legea lui Dumnezeu.
Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire.
Slujitorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii Sabatului vor fi greşit prezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie.
Când bisericile protestante resping argumentele clare, scripturistice, în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să-i aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal.
Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decretele prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America cea liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii.
Libertatea de conştiinţă, obţinută cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În lupta care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintele profetului: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12,17).
Când Dumnezeu trimite oamenilor avertizări atât de importante, ele fiind reprezentate ca vestite de îngeri sfinţi zburând prin mijlocul cerului, El cere fiecărui suflet înzestrat cu puterile raţiunii să ia aminte la solie. Judecăţile înfricoşate, pronunţate împotriva închinătorilor fiarei şi chipului ei (Apoc. 14,9-11), trebuie să-i conducă la un studiu atent al profeţiilor, să-i înveţe ce înseamnă semnul fiarei şi cum să se ferească de a-l primi. Dar majoritatea oamenilor nu doresc să audă adevărul şi se îndreaptă către închipuiri.
Biserica Romană rezervă clerului dreptul de a interpreta Scripturile. Pe temeiul că numai ecleziasticii sunt competenţi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, el este ascuns de oamenii de rând. Cu toate că Reforma a dat tuturor oamenilor Scripturile, acelaşi principiu care a fost susţinut de Roma îi opreşte pe credincioşii din bisericile protestante să cerceteze Biblia pentru ei înşişi. Ei sunt instruiţi să primească învăţăturile aşa cum sunt interpretate de biserică; şi sunt mii de oameni care nu îndrăznesc să primească nimic, oricât de lămurit ar fi descoperit în Scriptură, care este contrar crezului lor sau învăţăturii stabilite de biserica lor.
Prima şi cea mai înaltă datorie a oricărei fiinţe raţionale este să înveţe din Scripturi ce este adevărul şi apoi să meargă în lumină, încurajându-i şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Trebuie să studiem Biblia zi de zi, cu sârguinţă, cântărind fiecare gând şi comparând verset cu verset. Cu ajutorul divin trebuie să ne formăm păreri personale, pentru că trebuie să răspundem personal înaintea lui Dumnezeu.
Adevărurile cele mai clare descoperite în Biblie au fost învăluite în îndoială şi în întuneric de către "oameni învăţaţi", care, având pretenţia că au înţelepciune, învaţă că Scripturile au un înţeles mistic, ascuns, spiritual şi care nu iese la iveală în limbajul folosit în ea. Aceşti oameni sunt învăţători rătăciţi. Unei asemenea categorii i-a spus Isus: "Nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Marcu 12,24).
Trebuie să folosim toate puterile minţii în studiul Scripturilor şi să punem la lucru priceperea pentru a înţelege, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi să nu uităm că ascultarea şi supunerea asemenea unui copil constituie adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu pot fi niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite în lupta cu problemele filozofice.
Nu trebuie să ne angajăm în studiul Bibliei cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu o dependenţă de Dumnezeu prin rugăciune şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi gata de a învăţa pentru a primi cunoştinţe de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii cei răi ne vor orbi atât de mult minţile şi ne vor învârtoşa atât de mult inimile, încă nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.
Multe părţi din Scriptură, pe care oamenii învăţaţi le declară a fi o taină sau pe lângă care trec ca fiind lipsite de importanţă, sunt pline de mângâiere şi de îndrumare pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o înţelegere mai lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu este acela că îşi închid ochii în faţa adevărurilor pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic depinde nu atât de mult de puterea intelectului celui care studiază, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa stăruitoare de neprihănire.
Trăim în cea mai solemnă perioadă a istoriei acestei lumi. Viitorul mulţimilor care suprapopulează pământul este gata să se hotărască. Buna noastră stare viitoare şi chiar mântuirea altor suflete depinde de calea pe care o alegem acum. Avem nevoie să fim călăuziţi de Duhul adevărului.
Orice urmaş al lui Hristos trebuie să întrebe cu sinceritate: "Doamne, ce vrei să fac?" Avem nevoie să ne umilim înaintea Domnului, cu post şi cu rugăciune, şi să cugetăm mult la Cuvântul Său, în mod deosebit la scenele judecăţii. Ar trebui să căutăm acum o experienţă vie şi profundă în lucrurile lui Dumnezeu.
Nu avem nici o clipă de pierdut. Evenimente de importanţă vitală au loc în jurul nostru; ne găsim pe terenul fermecat al lui Satana.
Nu dormiţi, străjeri ai lui Dumnezeu; vrăjmaşul vă pândeşte de aproape, fiind gata în orice clipă, dacă slăbiţi vegherea şi aţipiţi, să sară asupra voastră şi să vă facă prada lui.
Psalmistul spune: "Mă gândesc la învăţăturile Tale. Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, deoarece urăsc orice cale a minciunii" (Ps. 119,99.104).
"Ferice de omul care găseşte înţelepciunea." "Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă." (Prov. 3,13; Ier. 17,8)
Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea. Puterile pământului, unindu-se să lupte împotriva poruncilor lui Dumnezeu, vor decreta ca "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apoc. 13,16) să se conformeze practicilor bisericii prin păzirea sabatului neadevărat (duminica).
Toţi aceia care refuză să consimtă vor primi pedepse civile şi, în cele din urmă, se va spune că merită moartea. Pe de altă parte, Legea lui Dumnezeu, bucurându-se de ziua de odihnă a Creatorului, cere ascultare şi ameninţă cu mânia pe toţi aceia care calcă preceptele ei.
O dată ce problema a fost prezentată clar înaintea omului, oricine va călca Legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legiuirea omenească primeşte semnul fiarei; el primeşte semnul de apartenenţă faţă de puterea de care alege să asculte, în loc să asculte de Dumnezeu.
Avertizarea din ceruri este aceasta: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui" (Apoc. 14,9.10).
Dar nimeni nu trebuie să sufere mânia lui Dumnezeu până când, mai întâi, adevărul nu i-a fost adus în minte şi în conştiinţă şi nu a fost respins. Sunt mulţi care n-au avut niciodată ocazia să audă adevărurile deosebite pentru vremea aceasta. Obligativitatea poruncii a patra n-a fost pusă niciodată înaintea lor în adevărata ei lumină. Acela care citeşte toate inimile şi pune la încercare toate motivele nu va lăsa pe nimeni, dintre aceia care doresc să cunoască adevărul, să fie amăgiţi cu privire la scopurile luptei. Decretul nu va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să aibă lumină suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.
Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de a treia solii îngereşti au fost priviţi adesea ca nişte alarmişti. Prevestirile lor că in-toleranţa religioasă va câştiga teren în Statele Unite, că biserica şi statul se vor uni ca să-i prigonească pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu, au fost socotite neîntemeiate şi absurde. S-a declarat cu încredere că această ţară n-ar putea deveni niciodată altceva decât ceea ce a fost - apărătoarea libertăţii religioase.
Dar, pe măsură ce problema impunerii duminicii este discutată în cercuri tot mai largi, evenimentul de care s-au îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede apropiindu-se, iar întreita solie va produce un efect pe care nu l-a avut mai înainte.
În toate generaţiile, Dumnezeu i-a trimis pe slujitorii Săi să mustre păcatul atât în lume, cât şi în biserică. Dar oamenii doresc să le fie spuse lucruri plăcute, iar adevărul simplu şi curat nu este primit. Mulţi reformatori, când şi-au început lucrarea, s-au hotărât să aibă o mare prudenţă când au atacat păcatele bisericii şi ale naţiunii.
Ei nădăjduiau ca, prin exemplul unei vieţi curate de creştin, să-i aducă pe oameni înapoi la învăţăturile Bibliei. Dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor aşa cum a venit peste Ilie, inspirându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui popor apostaziat; ei nu s-au putut opri să predice declaraţiile lămurite ale Bibliei - învăţături pe care nu fuseseră dispuşi să le prezinte.
Ei au fost constrânşi să declare cu ardoare adevărul şi primejdiile care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Dumnezeu le dădea ei le rosteau, fără teamă de urmări, iar oamenii erau constrânşi să asculte avertizarea.
Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care Dumnezeu li le dă.
Păcatele Babilonului vor fi descoperite.
Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată, dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate.
Pin aceste avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din cer.
Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu întrebarea răscolitoare: "Sunt aceste lucruri aşa?", slujitorii le prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli temerile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar în timp ce mulţi refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un "Aşa zice Domnul", slujitorii populari, asemenea fariseilor din vechime, plini de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile iubitoare de păcat să-i insulte şi să-i prigonească pe aceia care o vestesc.
Pe măsură ce lupta se extinde în domenii noi şi mintea oamenilor este atrasă către Legea lui Dumnezeu, cea călcată în picioare, Satana se agită. Puterea care însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care se împotrivesc. Conducătorii spirituali vor face eforturi aproape supraomeneşti pentru a îndepărta lumina ca să nu lumineze peste turma lor.
Prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie, vor încerca să interzică discutarea acestor probleme vitale.
Biserica va face apel la braţul cel mai puternic al puterii civile şi papistaşii şi protestanţii se vor uni în această lucrare. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc porunca a patra.
Ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi închisoare, iar unora le vor fi oferite poziţii cu influenţă şi alte beneficii şi avantaje, cu condiţia să renunţe la credinţa lor. Dar răspunsul lor statornic va fi: "Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu rătăcirea noastră", acelaşi răspuns pe care l-a dat şi Luther în împrejurări asemănătoare.
Aceia care sunt târâţi înaintea tribunalelor aduc o puternică susţinere a adevărului, iar unii care aud sunt conduşi să ia poziţie pentru păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, lumina va fi adusă multor mii de suflete care altfel n-ar putea cunoaşte nimic despre aceste adevăruri.
Ascultarea cu sinceritate de Cuvântul lui Dumnezeu va fi considerată ca răzvrătire. Orbiţi de Satana, părinţii vor exercita asprime şi lipsă de înţelegere faţă de copiii lor credincioşi, stăpânul şi stăpâna vor prigoni pe servul care păzeşte poruncile. Dragostea va fi denaturată; copiii vor fi dezmoşteniţi şi alungaţi de acasă. Se vor împlini literal cuvintele lui Pavel: "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12).
Când apărătorii adevărului refuză să cinstească sabatul duminical, unii dintre ei vor fi aruncaţi în închisori, unii vor fi exilaţi, alţii vor fi trataţi ca robi.
Pentru înţelepciunea omenească, toate acestea par acum imposibile; dar, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu, care îi ţine în frâu, va fi retras de la oameni, iar ei vor fi sub stăpânirea lui Satana, care urăşte principiile divine, vor avea loc manifestări stranii. Inima poate deveni foarte crudă atunci când temerea de Dumnezeu şi dragostea sunt înlăturate.
Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte.
Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaziaţi sunt agenţii cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o lumină falsă şi a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli, de a-i incita pe conducători împotriva lor.
Aceleaşi încercări au fost experimentate de oamenii lui Dumnezeu din veacurile trecute. Wycliffe, Huss, Luther, Tyndale, Baxter, Wesley susţinuseră ca toate învăţăturile să fie verificate cu Biblia şi declaraseră că vor renunţa la tot ceea ce condamnă. Prigoana s-a dezlănţuit asupra acestor bărbaţi cu o furie nestinsă; cu toate acestea, ei n-au contenit să vestească adevărul.
Fiecare, din diferitele perioade ale istoriei bisericii, s-a caracterizat prin evidenţierea unui adevăr deosebit, adaptat la nevoile poporului lui Dumnezeu din vremea aceea. Fiecare adevăr nou şi-a croit drum prin mijlocul urii şi împotrivirii; aceia care au fost binecuvântaţi cu lumina Lui au fost ispitiţi şi încercaţi.
Dumnezeu dă un adevăr special pentru oamenii care se găsesc într-o situaţie dificilă. Cine îndrăzneşte să refuze vestirea lui? El porunceşte slujitorilor Săi să vestească ultima chemare de har către lume. Ei nu pot să tacă decât cu primejduirea sufletelor lor. Trimişii lui Hristos n-au nimic de a face cu urmările. Ei trebuie să-şi îndeplinească datoria, iar urmările să le lase în seama lui Dumnezeu.
Persecuţia, în diferitele ei forme, este punerea în practică a unui principiu care va exista câtă vreme va fi Satana şi câtă vreme creştinismul va avea putere vitală.
Nici un om nu poate sluji lui Dumnezeu fără să provoace împotrivirea oştilor întunericului. Îngerii răi îl vor asalta, alarmaţi că influenţa lui le ia prada din mâini. Oamenii răi, mustraţi de exemplul lui, se vor uni cu ei, căutând să-l despartă de Dumnezeu prin ispitiri ameţitoare. Când acestea nu reuşesc, atunci este folosită o putere constrângătoare pentru forţarea conştiinţei.
În timp ce mulţi conducători sunt agenţii activi ai lui Satana, Dumnezeu Îşi are trimişii Săi printre conducătorii ţării.
Vrăjmaşul îi inspiră pe slujitorii lui să propună măsuri care ar împiedica într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu; dar bărbaţi de stat care se tem de Domnul sunt influenţaţi de îngerii sfinţi să se împotrivească unor astfel de propuneri cu argumente ce nu pot fi combătute.
În felul acesta, câţiva bărbaţi vor putea ţine piept unui curent puternic al răului. Împotrivirea vrăjmaşilor adevărului va fi stăvilită până când solia îngerului al treilea îşi va face lucrarea. Când avertizarea finală va fi dată, ea va atrage atenţia acestor conducători, prin care Domnul lucrează acum, şi unii dintre ei o vor primi şi vor rămâne împreună cu poporul lui Dumnezeu în timpul strâmtorării.
Slujitorii lui Dumnezeu, cu feţele luminate, şi strălucind de consacrare sfântă, se vor grăbi, din loc în loc, pentru a vesti solia din cer.
Prin mii de glasuri, pe tot pământul, va fi dată avertizarea. Se vor face minuni, bolnavii vor fi vindecaţi şi semne şi minuni îi vor însoţi pe credincioşi. Satana va lucra cu minuni mincinoase, făcând să coboare chiar şi foc din cer înaintea oamenilor (Apoc. 13,13). În felul acesta, locuitorii pământului vor fi aduşi să ia o hotărâre.
Solia va fi dusă nu atât prin argumente, cât prin convingerea profundă a Duhului lui Dumnezeu. Argumentele au fost prezentate.
Sămânţa a fost semănată, iar acum va răsări şi va aduce roadă. Publicaţiile distribuite de lucrătorii misionari şi-au exercitat influenţa, dar, cu toate acestea, mulţi ale căror minţi au fost impresionate au fost împiedicaţi să înţeleagă pe deplin adevărul sau să-i dea ascultare.
Acum razele de lumină pătrund pretutindeni, adevărul este văzut cu claritate, iar copiii cinstiţi ai lui Dumnezeu rup legăturile care i-au ţinut. Legăturile de familie, relaţiile cu biserica nu mai au putere să-i mai ţină. Adevărul le este mai preţios decât orice altceva.
În ciuda unirii tuturor forţelor împotriva adevărului, un mare număr va lua poziţie de partea Domnului.
Aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu au fost acuzaţi că au adus nenorocirile peste lume şi vor fi priviţi ca fiind cauza convulsiilor îngrozitoare ale naturii, a discordiei şi a vărsării de sânge dintre popoare, care umplu pământul de durere.
Puterea care a însoţit ultima avertizare i-a umplut de mânie pe nelegiuiţi, mânia lor s-a aprins împotriva tuturor acelora care au primit solia, iar Satana va provoca spiritul de ură şi de persecuţie cu o şi mai mare intensitate.
Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ei obiectul unui blestem general.
Se va cere ca acei oameni puţini, care stau în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai fie toleraţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către "conducătorii poporului". "Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru", spunea Caiafa cel nelegiuit, "să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11,50).
Acest argument va părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând poporului libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte. Romanismul din lumea veche şi protestantismul apostaziat din lumea nouă vor lua o atitudine asemănătoare faţă de aceia care cinstesc toate învăţăturile divine.
Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor.
Duhuri de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă, pentru a-i întări în amăgire şi pentru a-i îndemna să se alieze cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului.
Prin aceste mijloace, vor fi amăgiţi deopotrivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia Scripturilor.
Ca o încoronare a marii drame de amăgire, însuşi Satana va lua chipul lui Hristos. Biserica a mărturisit timp îndelungat că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a nădejdii ei. Acum, marele amăgitor va face să se arate ca şi când Hristos ar fi venit.
În diferite părţi ale pământului, Satana se va prezenta, între oameni, ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalipsa (Apoc. 1,13.15). Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată. În văzduh răsună strigătul de biruinţă: "A venit Hristos! A venit Hristos!"
Oamenii se aruncă la pământ în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă asupra lor o binecuvântare, aşa cum Hristos îi binecuvânta pe ucenicii Săi când era pe pământ. Glasul lui este plăcut, mieros şi melodios. Într-un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele dintre adevărurile cereşti pline de har, pe care Mântuitorul le-a rostit; vindecă bolile din popor şi apoi, în asemănarea caracterului lui Hristos pe care şi-a asumat-o, pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o.
El declară că aceia care stăruie să sfinţească ziua a şaptea hulesc numele lui, refuzând să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta este amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare. Ca şi samaritenii care au fost amăgiţi de Simon Magul, mulţimile, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, zicând: "Aceasta este 'puterea cea mare a lui Dumnezeu'" (Fapte 8,10).
Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui hristos fals nu sunt în armonie cu Scripturile. Binecuvântarea lui este pronunţată asupra închinătorilor fiarei şi ai chipului ei, chiar asupra acelei categorii de oameni peste care se va revărsa mânia neamestecată a lui Dumnezeu, aşa cum declară Biblia.
Numai aceia care au fost cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi care au primit dragostea de adevăr vor fi ocrotiţi de amăgirea puternică ce ia lumea în stăpânire. Prin mărturia dată de Biblie, aceştia îl vor depista pe amăgitor în prefăcătoria lui.
Timpul de încercare va veni peste toţi. Prin cernerea ispitei se vor descoperi creştinii adevăraţi. Sunt copiii lui Dumnezeu atât de solid întemeiaţi pe Cuvântul Său, încât să nu urmeze dovada dată de simţurile lor? Se vor prinde ei de Biblie şi numai de Biblie într-o astfel de criză? Satana îi va împiedica, dacă va putea, să-şi asigure pregătirea pentru a rezista în ziua aceea. El va pregăti lucrurile în aşa fel, încât să le îngrădească drumul, să-i atragă cu bogăţii pământeşti, să-i facă să ducă poveri grele şi apăsătoare, pentru ca inimile să le fie supraîmpovărate de grijile vieţii acesteia, iar ziua încercării să vină peste ei ca un hoţ.
Când decretul dat de diferiţi conducători ai creştinătăţii împotriva păzitorilor poruncii va retrage ocrotirea conducerii şi-i va lăsa la dispoziţia acelora care le doresc distrugerea, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, se vor întovărăşi în grupe, locuind în cele mai pustii şi mai singuratice locuri.
Mulţi îşi vor găsi scăparea în întăriturile munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului sanctuarele lor şi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru "întăriturile stâncilor" (Is. 33,16).
Dar mulţi din toate popoarele şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor fi aruncaţi în robia cea mai nedreaptă şi mai crudă. Cei iubiţi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, iar alţii, în mod vădit, vor fi lăsaţi să moară de foame, în temniţele întunecoase şi dezgustătoare. Nici o ureche omenească nu este deschisă să audă gemetele lor; nici o mână omenească nu este gata să le dea ajutor.
Santinelele cereşti, credincioase însărcinării lor, îşi continuă veghea. Cu toate că decretul general a stabilit data când păzitorii poruncii pot să fie daţi la moarte, vrăjmaşii lor vor anticipa în unele cazuri decretul şi, înainte de timpul stabilit, vor încerca să le ia viaţa. Dar nimeni nu poate trece peste păzitorii cei puternici, care stau aproape de fiecare suflet credincios. Unii sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se frâng şi cad fără putere, ca un pai. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de luptători.
În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinţi pentru ajutorarea şi eliberarea poporului Său. Fiinţele cereşti s-au implicat activ în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit sub stejar la miezul zilei, ca şi cum ar fi fost obosiţi. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acţionat ca nişte călăuze pentru călătorii rătăciţi. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis uşile închisorilor şi i-au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcaţi cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.
În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenţi în adunările celor neprihăniţi; ei vizitează adunările celor nelegiuiţi, aşa cum au fost la Sodoma, pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul găseşte plăcere în milă; şi, de dragul acelora puţini care Îi slujesc cu adevărat, reţine calamităţile şi prelungeşte calmul mulţimilor.
Prea puţin îşi dau seama cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cât de mult datorează pentru viaţa lor celor credincioşi pe care îi batjocoresc şi-i prigonesc cu plăcere.
Deşi conducătorii lumii nu ştiu, adesea, în sfaturile lor, îngerii au fost purtători de cuvânt. Ochi omeneşti i-au văzut; urechi omeneşti au ascultat apelurile lor; buzele omeneşti s-au împotrivit propunerilor lor şi le-au luat în râs sfaturile; mâini omeneşti i-au întâmpinat cu insulte şi abuzuri.
În sălile de consiliu şi în tribunale, aceşti soli cereşti au demonstrat o cunoaştere temeinică a istoriei omeneşti; ei s-au dovedit mai capabili să apere cauza celor apăsaţi decât ar fi fost cel mai priceput şi mai elocvent dintre apărători.
Ei au înfrânt planuri şi au împiedicat nenorocirile care ar fi întârziat într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu şi ar fi provocat o mare suferinţă poporului Său. În ceasul primejdiei şi al necazului, "Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7).
Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă, care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare (gen Noaptea Sf. Bartolomeu in Franta).
Activitatea Cerului:
Durerea nu poate să existe în atmosfera cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. "Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut." "Nici un locuitor nu zice: 'Sunt bolnav!' Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui" (Apoc. 21,4; Is. 33,24).
Acolo este Noul Ierusalim, metropola slăvită a noului pământ, "o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău". "Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea." Domnul zice: "Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu". "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Is. 62,3; Apoc. 21,11.24; Is. 65,19; Apoc. 21,3).
În cetatea lui Dumnezeu "nu va fi noapte". Nimeni nu va avea nevoie şi nu va dori odihnă. Acolo nu va fi oboseală în a face voia lui Dumnezeu şi în a da laudă Numelui Său. Vom simţi mereu prospeţimea dimineţii şi mereu vom fi departe de încheierea ei. "Nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina" (Apoc. 22,5).
Lumina soarelui va fi înlocuită cu o lumină care nu este supărătoare, cu toate că întrece strălucirea de la amiază. Slava lui Dumnezeu şi a Mielului inundă Cetatea Sfântă cu o lumină care nu slăbeşte. Cei răscumpăraţi umblă în slava fără soare a unei zile permanente.
Acolo, cei mântuiţi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dragostea şi simpatia pe care Însuşi Dumnezeu le-a sădit în suflet îşi vor găsi acolo exercitarea cea mai curată şi cea mai plăcută. Comuniunea curată cu fiinţele sfinte, viaţa socială armonioasă cu îngerii binecuvântaţi şi cu cei credincioşi din toate veacurile, care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc întreaga familie din cer şi de pe pământ (Efes. 3,15) - acestea ajută la fericirea celor răscumpăraţi.
Acolo, minţi nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu va slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo, nu va mai fi nici un vrăjmaş crud şi amăgitor, care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită.
Acumularea de cunoştinţe nu va mai obosi mintea şi nu va mai secătui puterile. Acolo, cele mai mari planuri vor fi realizate, cele mai înalte aspiraţii vor fi atinse, cele mai înalte ambiţii vor fi îndeplinite; şi încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, ţinte noi care să solicite puterile minţii, ale sufletului şi ale corpului.
Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântuiţilor lui Dumnezeu. Neîncătuşaţi de moarte, ei îşi iau zborul neobosit către lumile îndepărtate - lumi care au fost mişcate de durere la vederea necazului oamenilor şi au tresăltat în cântări de bucurie la vestea despre un suflet salvat.
Cu o bucurie de nedescris, copiii pământului ajung părtaşi la bucuria şi înţelepciunea fiinţelor necăzute. Ei se împărtăşesc din comorile de cunoştinţă şi înţelegere câştigate prin veacuri şi veacuri din contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu.
Cu o viziune neumbrită, ei privesc slava creaţiunii - sori, stele şi sisteme, toate în ordinea rânduită lor înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din urmă şi până la cea mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale.
Şi anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce descoperiri mai bogate şi mai slăvite despre Dumnezeu şi despre Hristos. Pe măsură ce creşte cunoştinţa, cresc şi dragostea, respectul şi fericirea. Cu cât oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mare va fi admiraţia lor faţă de caracterul Său. Când Isus deschide în faţa lor bogăţiile mântuirii şi realizările uimitoare în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiţi sunt cuprinse de o devoţiune şi mai arzătoare şi, cu o bucurie şi mai entuziastă, îşi ating harpele de aur şi atunci de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de glasuri se unesc pentru a înălţa coruri puternice de laudă.
Marea luptă s-a sfârşit. Păcatul şi păcătoşii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibraţie de armonie şi de bucurie străbate prin creaţiunea imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viaţa, lumina şi fericirea prin domeniile spaţiului fără sfârşit.
De la atomul minuscul şi până la lumile cele mari, toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi într-o bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire.
Note suplimentare
Pagina 51. Titlurile - Într-un pasaj care este inclus în legea canonică Romano-Catolică, sau Corpus Juris Canonici, Papa Inocenţiu III declară că pontiful roman este "vicerege pe pământ, nu doar al unui simplu om, ci chiar al lui Dumnezeu"; şi, într-o notă marginală, lucrul acesta este explicat, deoarece el este viceregele lui Hristos, care este "Dumnezeu adevărat şi om adevărat" (vezi Decretales Domini Gregorii Papae IX - Decretaliile Domnului Papa Grigore IX), cartea 1, De translatione Episcoporum (cu privire la mutarea episcopiilor), titlul 7, cap. 3; Corpus Juris Canonici (ed. a doua Leipzig ed. 1881) col. 99; (Paris 1612), tom. 2 Decretalii col. 205.
Documentele care au constituit Decretaliile au fost adunate de Gratian, care preda la Universitatea din Bologna în jurul anului 1140. Lucrarea lui a fost editată şi reeditată de Papa Grigore IX într-o ediţie apărută în anul 1234. Alte documente au apărut în anii următori din timp în timp, incluzând Extravagantes, adăugată spre încheierea sec. XV. Toate acestea împreună cu Decretum al lui Gratian au fost publicate sub titlul de Corpus Juris Canonici în 1582. Papa Pius X a autorizat codificarea în legile canonice în anul 1904, iar codul care a rezultat a intrat în vigoare în anul 1918.
Pentru titlul de "Domnul Dumnezeu Papa", vezi nota explicativă cu privire la Extravagantes ale Papei Ioan XXII, titlul 14, cap. 4, Declaramus. Într-o ediţie Antwerp a lucrării Extravagantes, datată 1584, cuvintele "Dominum Deum nostrum Papam" - "Domnul Dumnezeul nostru Papa" - se întâlnesc în col. 153. În ediţia din Paris, cu data de 1612, ele se întâlnesc în col. 140. În câteva ediţii publicate după anul 1612, cuvântul Deum (Dumnezeu) a fost omis.
Pagina 46, 53. Infailibilitate - Cu privire la doctrina infailibilităţii, aşa cum a fost stabilită la Conciliul Vatican din anul 1870-1871, vezi Philip Schaff. The Creeds of Christendom, vol. 2, Dogmatic Decrees of the Vatican Council, pp. 234-271, unde sunt date atât textul latin, cât şi cel englez. Pentru discuţie, vezi concepţia romano-catolică, The Catholic Encyclopedia, vol. 7, art. "Infallibility" de Patrick J. Toner, p. 790; James Cardinal Gibbons, the Faith of Our Fathers (Baltimore: John Murphy Company, ed. 110 din 1917), cap. 7,11. Pentru opoziţia romano-catolică faţă de doctrina infailibilităţii papale, vezi Johann Joseph Ignaz von Döllinger (Pseudonim "Janus") The Pope and the Council (New York: Charles Scribner's Sons 1869); şi W.J. Sparrow Simpson, Roman-Catholic Opposition to Papal Infallibility (London: John Murray, 1909). Pentru concepţia necatolică, vezi George Salmon, Infallibility of the Church (London: John Murray, ed. rev. 1914).
Pagina 48. Închinarea la icoane - "Închinarea la icoane... a fost una din acele corupţii ale creştinătăţii care şi-au făcut loc în biserică pe ascuns şi aproape pe neobservate. Această corupţie nu s-a dezvoltat dintr-o dată ca alte erezii, căci în cazul acela ar fi întâmpinat o mustrare şi o interdicţie hotărâtă; ci începutul s-a făcut încetul cu încetul sub o aparenţă plăcută, aşa de progresiv s-a introdus o practică după alta în legătură cu ea, încât biserica s-a afundat în practicarea idolatriei, nu numai fără nici o împotrivire eficientă, dar aproape fără nici un protest hotărât; şi când în cele din urmă s-a făcut încercarea de a o dezrădăcina, s-a constatat că răul era prea adânc înfipt pentru a accepta îndepărtarea... Trebuie mers pe urmele ei până la tendinţa idolatră a inimii omeneşti şi până la înclinarea lui de a sluji creaturii în locul Creatorului...
Chipurile şi picturile cu fost introduse la început în biserici nu pentru a li se aduce închinare, ci mai degrabă în locul cărţilor, pentru a da învăţătură acelora care nu puteau să citească sau pentru a produce evlavie în mintea altora. Cât de mult a răspuns scopului acestuia este discutabil; dar, chiar fiind de acord că aceasta a fost intenţia pentru o vreme, în scurt timp a încetat să mai fie aşa şi s-a constatat că tablourile şi chipurile aduse în biserică, în loc să lumineze, au întunecat mai degrabă minţile celor neştiutori - au înjosit mai degrabă decât au înălţat evlavia închinătorului. Astfel că, deşi au urmărit să îndrepte minţile oamenilor către Dumnezeu, ele au sfârşit prin a le întoarce de la El, la închinarea faţă de lucrurile create." - J. Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea, Introduction, p. III-VI.
Pentru un raport al lucrărilor şi hotărârilor celui de al doilea conciliu de la Nicea, anul 787, întrunit pentru a pune temelia închinării la icoane, vezi Baronius, Ecclesiastical Annals, vol. 9, p. 391-407 (Antwerp, 1612); J. Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea; Ed. Stilingfleet, Defense of the Discourse Concerning the Idolatry Practiced in the Church of Rome (London, 1686); A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a, vol. 14, p. 521-587 (New York 1900); Charles J. Hefele, A History of the Councils of the Church, from the Original Documents, b. 18, cap. 1, sec. 332, 333; cap. 2, sec. 345-352 (T. and T.Clark ed. 1896), vol. 5, p. 260-304; 342-372.
Pagina 49. Legea duminicală a lui Constantin - Legea dată de împăratul Constantin la 7 martie 321, cu privire la ziua de odihnă, abţinerea de la muncă, spune astfel: "Toţi judecătorii, orăşenii şi muncitorii trebuie să se odihnească în venerabila zi a soarelui. Locuitorii satelor însă pot să se ocupe liber de cultivarea câmpului, pentru că deseori se întâmplă că nici o altă zi nu este mai potrivită pentru semănarea grâului în brazde sau pentru plantarea viilor în şanţuri. În felul acesta, câştigul dat de providenţa cerească nu trebuie să se piardă din cauza aceasta". Joseph Cullen Ayer, A.Source Book for Ancient Church History (New York: Charles Scribner's Sons 1913), div. 2, per. 1, cap. 1, sec. 59, pp. 284-285.
Originalul latin se găseşte în Codex Justiniani (codul lui Justinian), cart. 3, titl. 12, legea 3. Legea este redată în latină şi în trad. engleză în Philip Schaff's History of the Christian Church, vol. 3, perioada 3, cap. 7, sec. 75, p. 380, nota de subsol nr. 1; şi în James A. Hessey's Bampton Lectures, Sunday, lecture 3, par. 1, ed. 3, ed. Murray's printing din 1866, p. 58. Vezi discuţia în Schaff, la care ne-am referit mai sus; în Albert Newman, A.Manual of Church History (Philadelphia: The American Baptist Publication Society, ed. 1933), ed. rev. vol. 1, pp. 305-307; şi în Le Roy E.Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers Washington, D.C. (Review and Herald Publishing Assn, 1950),vol. 1, pp. 376- 381.
Pagina 52. Scrieri plăsmuite - Printre documentele care în prezent sunt socotite ca fiind plăsmuite, Donaţia lui Constantin şi Decretele Pseudo-Isidoriene sunt de importanţă capitală. Donaţia lui Constantin este denumirea tradiţională dată în vremea evului mediu unui document despre care s-a presupus că a fost adresat de către Constantin cel Mare Papei Silvestru I, care s-a găsit pentru prima oară într-un manuscris parisian (Codex lat. 2777), probabil la începutul secolului IX. Din secolul XI a fost folosit ca un argument puternic în favoarea pretenţiilor papale şi, ca urmare, din secolul XII a fost obiectul unei controverse viguroase.
În acelaşi timp, dând posibilitatea de a privi papalitatea ca fiind o intermediară între Imperiul Roman original şi cel medieval şi astfel să formeze baza teoretică a continuităţii pentru primirea legii romane în evul mediu, aceasta n-a avut o influenţă mică asupra istoriei pământeşti" - The New Schaff - Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 3 art. Donation of Constantin, p. 484-485.
Teoria istorică dezvoltată în "Donaţie" este larg discutată în lucrarea cardinalului Mannig's The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ, London, 1862. Argumentele în favoarea "Donaţiei" au fost de tip scolastic, iar posibilitatea falsificării n-a fost menţionată până la apariţia criticei istorice din secolul XV. Nicholas de Cusa a fost printre primii care au ajuns la concluzia că, de fapt, Constantin n-a făcut niciodată o astfel de donaţie. Lorenzo Valla în Italia a făcut o demonstraţie strălucită a falsităţii ei în anul 1450. Vezi Cristopher B. Coleman's Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine (New York, 1927). Timp de peste un secol însă, credinţa în autenticitatea "Donaţiei" şi a Falselor Decrete a fost vie. De exemplu, Martin Luther la început a acceptat decretaliile, dar peste puţină vreme i-a spus lui Eck: "Mă împotrivesc acestor decretalii"; iar lui Spalatin: "El (papa) în aceste decretalii denaturează şi răstigneşte pe Hristos, adică adevărul".
Este bine stabilit că "Donaţia" este: (1) un fals, (2) lucrarea unui om sau a unei perioade, (3) plăsmuitorul a folosit documente mai vechi, (4) falsul şi-a avut originea în jurul anilor 752 şi 778. În ceea ce îi priveşte pe catolici, ei au părăsit apărarea autenticităţii documentului o dată cu Baronius, Ecclesiastical Annals, în 1592. A se consulta pentru cel mai bun text, K.Zeumer, in the Festgabe fur Rudolf von Gneist (Berlin 1888). Tradus în Treatise al lui Coleman, la care ne-am referit mai sus, şi în Ernest F.Henderson. Select Historical Documents of the Middle Ages (New York 1892), p. 319; Briefwechsel (Weimar ed.), pp. 141-161. Vezi şi the New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religions Knowledge (1950), vol. 3, p. 484; F. Gregorovius, Rome in the Middle Ages, vol.2, p. 329; şi Johann Joseph Ignaz von Dollinger, Fables Respecting the Popes of the Middle Ages (London 1871).
"Scrierile false" la care se referă textul cuprind şi "Decretaliile Pseudo-Isidoriene", împreună cu alte falsuri. Decretaliile Pseudo-Isidoriene sunt cu precizie scrisori născocite, atribuite primilor Papi de la Clement (A.D. 100) până la Grigore cel Mare (A.D. 600), încorporate într-o colecţie a secolului IX, presupunându-se ca fiind făcute de "Isidor Mercator". Numele de "Decretaliile Pseudo-Isidoriene" a fost în uz de la apariţia criticismului din secolul XV.
Pseudo-Isidor a luat ca bază a falsurilor lui colecţia de canoane în vigoare, denumite Hispana Gallica Augustodunensis, reducând în felul acesta primejdia de a fi descoperite, din moment ce colecţiile de canoane erau alcătuite în general prin adăugarea de material nou la cel vechi. În felul acesta, plăsmuirile lui au ieşit mai puţin în evidenţă atunci când au fost introduse în materialul autentic. Falsitatea fabricaţiilor Pseudo-Isidoriene este admisă astăzi în mod incontestabil, fiind dovedită cu dovezi interne, prin cercetarea izvoarelor, a metodelor folosite şi prin faptul că acest material n-a fost cunoscut înainte de anul 852. Istoricii sunt de acord că anii 850 sau 851 constituie data cea mai probabilă pentru încheierea acestei colecţii, deoarece documentul este citat pentru prima oară în The Admonitio of the capitulary of Quiercy, în 857.
Autorul acestor falsuri nu este cunoscut. S-ar putea ca să fi emanat de la o nouă partidă agresivă a bisericii care s-a format în secolul IX la Rheims, Franţa. S-a căzut de acord că episcopul Hincmar din Rheims a folosit aceste Decretalii în depoziţiile sale de la Rothad of Soissons, şi care a adus Decretaliile la Roma în anul 864, şi le-a predat Papei Nicolae I.
Printre aceia care au pus la îndoială autenticitatea lor a fost Nicholas de Cusa (1401-1464), Charles Dumoulin (1500-1566) şi George Cassender (1513-1564). Dovada irecuzabilă a falsităţii lor a fost comunicată de David Biondel, 1628.
O ediţie mai veche este dată în Migne Patrologia Latina, CXXX. Pentru cel mai vechi şi mai bun manuscris, a se vedea P. Hinschius, Decretalis Pseudo-Isidorianiae at capitula Angilramni (Leipzig, 1863). A se consulta The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge (1950), vol. 9, pp. 343-345. A se vedea şi H.H.Milman, Latin Christianity (vol. 9), vol. 3; Johann Joseph Ignaz von Döllinger, The Pope and the Council (1869); şi Kenneth Scott Latourette, A History of the Expansion of Christianity (1939), vol. 3; The Catholic Encyclopedia, vol. 5, art. "False Decretals", şi Fournier, "Etudes sur les Fausses Decretals", în Revue d'Historique Ecclesiastique (Louvain) vol. 7 (1906) şi vol. 8 (1907).
Pagina 56. Dictatul lui Hildebrand - (Grigore VII) Pentru traducerea latină originală a se vedea Baronius, Annales Eclesiastici, an. 1076, vol. 17, pp. 405, 406 a editurii din Paris 1869; şi Monumenta Germaniae Historica Selecta, vol. 3, p. 17. Pentru traducerea engleză, vezi Frederic A. Ogg, Source Book of Medieval History (New York: American Book Co. 1907) cap. 16, sec. 45, pp. 262-264; şi Oliver J. Thatcher şi Edgar H. Mc.Neal, Source Book for Medieval History (New York: Charles Scribner's Sons, 1905), sec. 3, fişa 65, pp. 136-139.
Pentru discutarea temeiului Dictatului, vezi James Bryce, The Holy Roman Empire, rev. ed. cap. 10; şi James W.Thompson şi Edgar N. Johnson, An Introduction to Medieval Europa, 300-1500, p. 377- 380.
Pagina 55. Purgatoriul - Dr. Joseph Faa Di Bruno defineşte purgatoriul astfel: "Purgatoriul este o stare de suferinţă după viaţa aceasta, în care sunt reţinute - pentru un timp - acele suflete care, despărţindu-se de această viaţă, după ce păcatele lor de moarte au fost iertate, iertaţi de vinovăţia şi pedeapsa veşnică ce li se cuvenea; dar care mai au de suferit şi o pedeapsă temporară pentru păcatele lor, ca şi acele suflete care părăsesc lumea, făcân-du-se vinovate de păcate ce pot fi iertate" - Catholic Belief (1884 ed.; imprimatur Archbishop of New York), p. 196.
Vezi şi K.R. Hagenbach Compendium of the History of Doctrines (T. and T.Clark ed.), vol. 1, pp. 234-237, 405,408; vol. 2, pp. 135-150, 308, 309; Charles Elliot, Delineation of Roman Catholicism, b. 2, cap. 12; The Catholic Encyclopedia, vol. 12, art. "Purgatoriul".
Indulgenţele - Pentru o istorie amănunţită a doctrinei indulgenţelor, a se vedea Mandell Creighton, A History of the Papacy From the Great Schism to the Sack of Rome (London: Longmans, Green and Co. 1911), vol. 5, pp. 56-64, 71; W. H.Kent, "Indulgences", The Catholic Encyclopedia, vol. 7, pp. 783- 789; H.C.Lea, A History of Auricular Confession and Indulgences in the Latin Church (Philadelphia: Lea Brothers and Co., 1896); Thomas M.Lindsay, A History of the Reformation (New York Charles Scribner's Sons 1917), vol. 1, pp. 216-227; Albert Henry Newman, A Manual of Church History (Philadelphia: the American Baptist Publication Society, 1953), vol. 2, pp. 53,54,62; Leopold Ranke, History of the Reformation in Germany (ediţia a 2-a, London, 1845, tradusă de Sarah Austin, vol. 1, pp. 331, 335-337, 343-346); Preserved Smith, The Age of the Reformation (New York: Henry Holt and Company, 1920), pp. 23-25,66.
Cu privire la operele cu caracter practic ale învăţăturii despre indulgenţe în perioada Reformei, vezi o lucrare de Dr. C. Lea, intitulată Indulgenţele în Spania, publicată în Papers of the American Society of Church History, vol. 1, pp. 129-171. Despre valoarea acestei informaţii suplimentare Dr. Lea spune în paragraful din introducere: "Netulburată de controversa care a izbucnit între Luther, Dr.Eck şi Silvester Prierias, Spania a continuat liniştită să urmeze căile vechi şi bătătorite şi ne oferă documente oficiale incontestabile, care ne ajută să examinăm problema în lumina ei curată a istoriei."
Pagina 56. Liturghia - Pentru învăţătura cu privire la liturghie, aşa cum s-a stabilit la conciliul din Trent, vezi The Canons and Decrees of the Council of Trent in Philip Schaff, Creeds of Christendom, vol.2, pp. 126-139, unde sunt date atât textul latin, cât şi cel englez. Vezi şi H. G. Schreder, Canons and Decrees of the Council of Trent (St. Louis, Missouri: B.Herder, 1941).
Pentru discuţiile despre liturghie, vezi The Catholic Encyclopedia vol.5, art. "Eucharist", de Joseph Pohle, pl.572; Nikolaus Gihr, Holy Sacrifice of the Mass, Dogmatically, Liturgically, Ascetically, Explained, a 12-a ediţie (St. Louis, Missouri; B. Herder, 1937); Josef Andreas Jungmann The Mass of the Roman Rite, Its Origins and Development, tradusă din l. Germană de Francis A. Brunner (New York: Benziger Bros, 1951). Pentru concepţia noncatolică, vezi John Calvin, Institutes of the Christian Religion, b.4, cap.17, 18; şi Edward Bouverie Pusey, The Doctrine of the Real Presence (Oxford, England: John H. Parker, 1855).
Pagina 67. Sabatul printre Valdenzi - Sunt scriitori care au susţinut că valdenzii au făcut o practică generală din păzirea Sabatului zilei a şaptea. Această concepţie a izvorât din surse care în originalul latin îi descriu pe valdenzi ca pe unii care păzeau dies dominicalis, sau ziua Domnului (duminica), dar care printr-o practică ce-şi are originea în reformă cuvântul duminică a fost tradus prin "Sabat".
Dar există o dovadă istorică pentru păzirea Sabatului zilei a şaptea printre valdenzi. Un raport al Inchiziţiei în faţa căreia au fost aduşi unii valdenzi din Moravia, în mijlocul secolul XV, declară că printre valdenzi "nu puţini, desigur, sărbătoresc Sabatul împreună cu iudeii". - Johann Joseph Ignaz von Döllinger, Beitrage zur Sektengeschichte des Mittelalters (Rapoarte asupra istoriei sectelor din evul mediu), München 1890, ed. a 2-a p. 661. Nu poate fi nici o îndoială, desigur, că această sursă indică păzirea Sabatului zilei a şaptea.
Pagina 74. Edictul împotriva Valdenzilor - O parte considerabilă a textului bulei papale emise de Inocenţiu VIII, în 1487, împotriva valdenzilor (originalul căreia se găseşte în Biblioteca Universităţii din Cambridge) este redat într-o traducere engleză în John Dowling's History of Romanism (1871), b. 6, cap.5, sec.62.
Pagina 101. Conciliul din Constanţa - O sursă primară cu privire la Consiliul de la Constanţa este Richendal Ulrich, Das Concilium so zu Constanz gehalten ist worden (Augsburg, 1483, Incun.). Un studiu interesant, recent, al acestui text întemeiat pe "Aulendorf Codex" se găseşte în Colecţia Spencer din Biblioteca publică din New York, editată de Karl Kup. Ultrich von Richental's Chronicle of the Council of Constance (New York, 1936). Vezi şi H. Finke (ed.), Acta Concilii Constanciensis (1896), vol.I; Hefele, Conciliengeshichte (9 vol.), vol.6, 7; L. Mirbt, Quellem zur Geschihte des Papsttums (1934); Milman, Latin Christianity, vol.7, p.426-524; Pastor, The History of the Popes (34 vols.), vol.1, p.194.
Publicaţii mai recente despre Conciliu sunt K.Zähringer, Das Kardinal, Kollegium auf dem Konstanzer Conzil (Münster, 1935); The F. Grogau, The Conciliar Theory as It Manifested Itself at the Council of Constance (Washington, 1949); Fred A. Kremple, Cultural Aspects of the Council of Constance and Basel (Ann Arbor, 1955); John Patrick McGowan, d'Aily and the Council of Constance (Washington: Catholic University 1936).
Pagina 237 . Iezuiţii - Pentru o declaraţie cu privire la originea, principiile şi ţelurile "Societăţii lui Isus", aşa cum au fost subliniate de membrii acestui ordin, vezi o lucrare intitulată Concerning Jesuits, editată de Rev. John Gerard, S.J., şi publicată la Londra în anul 1902 de Societatea Adevărului Catolic. În această lucrare se spune: "Resortul întregii organizaţii a societăţii este un spirit de totală ascultare. Fiecare, scrie Sf.Ignaţiu, să fie convins că toţi aceia care trăiesc în ascultare ar trebui să se lase mişcaţi şi călăuziţi de providenţa divină prin superiorii lor, ca şi cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde şi să fie tratat oricum, sau ca toiagul unui bătrân de care se slujeşte şi care-l ţine în mână cum vrea".
Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei şi trebuie să fie, continuă întemeietorul... promptă, cu bucurie şi stăruitoare... ascultătorul religios împlineşte cu bucurie ceea ce i-au încredinţat superiorii lui pentru binele general, asigurat că prin aceasta el corespunde în adevăr voinţei divine". The Contess R. de Courson in Concerning Jesuits, Pagina. 6.
Vezi şi L.E.Dupin, A.Compendious History of the Church, cent. 16, cap. 33, (London, 1713, vol. 4, p. 132-135); Mosheim, Ecclesiastical History, cent. 16, sec. 3, p.1, cap.1, par.10 (inclusiv nota); The Encyclopedia Britanica (ed. 9-a), art. "Iezuiţii". C.Paroissen, The Principles of the Jesuits, Developed in a collection of Extracts From Their Own Authors (London, 1860 - an earlier edition appeared in 1839); W.C.Cartwright, The Jesuits, Their Constitution and Teaching (London, 1876); E.L.Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773 (London, 1901).
Vezi şi H.Boemer, The Jesuits (traducere după The German, Philadelphia, Castle Press, 1928); E.Goetheim, Ignatius Loyola and the Gegenreformation (Halle, 1895); T.Campbell, The Jesuits, 1534-1921 (New York, 1922); E.L.Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773 (London, 1901).
Pagina 238. Inchiziţia - Pentru punctul de vedere romano-catolic, vezi The Catholic Encyclopedia, vol.8, art. "Inchiziţia" de Joseph Blötzer, p.26; şi E.Vacandard, The Inquisition: A Critical and Historical Study of the Coercive Power of the Church (New York: Longmans, Green and Company, 1908).
Pentru concepţia anglo-catolică vezi Hoffman Nickerson, The Inquisition: A Political and Military Study of Its Establishment. Pentru concepţia noncatolică vezi Philip Van Limborch, History of the Inquisition, Henry Charles Lea, A History of the Inquisition of the Middle Ages, 3 vol. A History of the Inquisition of Spain, 4 vols. şi The Inquisition in the Spanish Dependencies; şi H.S.Turberville. Medieval Heresy and the Inquisition (London: C.Lockwood şi Son, 1920 - o concepţie intermediară).
Pagina 272. Eforturi de a suprima şi de a distruge Biblia - Conciliul din Toulouse care s-a întrunit aproximativ pe vremea cruciadei împotriva albigenzilor a hotărât: "Interzicem posedarea de către laici a copiilor Vechiului şi Noului Testament... le interzicem cu stricteţe să aibă cărţile de mai sus în dialectul local. Lorzii districtelor să caute cu grijă pe eretici în locuinţe, în colibe şi în păduri, chiar şi adăposturile lor subterane să fie distruse" - Concil. Tolosanum, Pope Grigory IX, Anno, chr, 1229, Canons 14 and 2. Acest Conciliu s-a ţinut pe vremea cruciadei împotriva albigenzilor.
"Această molimă (Biblia) a luat o aşa amploare, încât unii oameni şi-au rânduit preoţi dintre ei, şi chiar unii evanghelişti care au denaturat şi au distrus adevărul Evangheliei şi au făcut evanghelii noi pentru scopurile lor... (ei ştiu că) predicarea şi explicarea Bibliei este cu totul interzisă membrilor laici" - Acts of Inquisition, Philip van Limborach, History of the Inquisition, cap.8.
Conciliul din Tarragona, 1234, a hotărât ca "Nimeni să nu aibă cărţile Vechiul şi Noului Testament în limba romanică şi dacă cineva le are, trebuie să le predea episcopului local în termen de opt zile după promulgarea acestui decret, pentru a fi arse, fie că este cleric sau laic, altfel va fi suspectat până se va fi curăţit de orice bănuială". - D.Lortsch, Histoire de la Bible en France, 1910, p.14.
La Conciliul din Constanţa în anul 1415, Wycliffe a fost condamnat post-mortem de Arundel, arhiepiscopul de Canterbury, ca fiind "un ticălos otrăvit de erezia condamnabilă care a inventat o nouă traducere a Bibliei în limba lui maternă".
Opoziţia Bisericii Romano-Catolice faţă de Biblie a continuat de-a lungul veacurilor şi a crescut în mod deosebit pe vremea înfiinţării Societăţii Biblice. La 8 decembrie 1866, Papa Pius IX în enciclica lui Quanta cura, a publicat expunerea a optzeci de rătăciri sub zece titluri diferite. Sub titlul IV, găsim enumerate: "Socialism, comunism, societăţi clandestine, societăţi biblice... ciume de acest fel trebuie distruse prin toate mijloacele posibile".
Pagina 285. Domnia teroarei - Pentru o introducere scurtă şi demnă de încredere în istoria Revoluţiei Franceze vezi L.Gershoy, The French Revolution (1932); G.Lefevre, The Coming of the French Revolution (Princeton, 1947); and H.von Sybel, History of the French Revolution (1869), 4 vols.
Monitorul Oficial era ziarul guvernamental pe vremea revoluţiei şi era o sursă primară, conţinând un raport autentic cu privire la hotărârile Adunărilor, textele complete ale documentelor etc. A fost retipărit. Vezi şi A.Aulard, Christianity and the French Revolution (London, 1927), în care raportul este continuat până în anul 1802 - un studiu excelent; W.H.Jervis, The Gallican Church and the Revolution (London, 1882), o lucrare sub îngrijirea unui anglican, dar care manifestă preferinţa pentru catolicism.
Cu privire la relaţia între biserică şi stat, în Franţa, în timpul Revoluţiei Franceze, vezi Henry H.Walsh, The Concordate of 1801; A study of Nationalism in Relation to Church and State (New York, 1933); Charles Ledre, L'Eglise de France souls la Revolution (Paris, 1949).
Unele studii contemporane cu privire la însemnătatea religioasă a Revoluţiei aparţin următorilor: G.Chais de Sourcesol. Le Livre des Manifestes (Avignon 1800), în care autorul a încercat să acrediteze cauzele izbucnirii, precum şi însemnătatea ei religioasă etc.); James Bicheno, The Signs of the Times (London, 1794); James Winthrop, A. Systematic Arrangement of Several Scripture Prophecies Relating to Antichrist; With Their Application to the Course of History (Boston, 1795); şi Lathrop, The Prophecy of Daniel Relating to the Time of the End (Springfield, Massachusetts, 1811).
Pentru starea bisericii în timpul Revoluţiei vezi W.M.Sloan, The French Revolution and Religious Reform (1901); P.F.La Gorce, Histoire Religieuse de la Revolution (Paris, 1909).
Pentru legăturile cu papalitatea vezi G.Bourgin, La France et Rome de 1788-1797 (Paris, 1808), întemeiată pe colecţiile secrete ale Vaticanului; A.Latreille, L'Eglise Catholique et la Revolution (Paris, 1950), îndeosebi interesează Pius VI şi criza religioasă, 1775-1799.
Pagina 347. Datele Profetice - După calculul iudaic, luna a cincea (Ab) din al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe a fost de la 23 iulie până la 21 august anul 457 î.Hr. După sosirea lui Ezra la Ierusalim, în toamna acestui an, a intrat în vigoare decretul împăratului. Pentru siguranţa datei de 457 î.Hr., ca fiind anul al şaptelea al lui Artaxerxe, vezi S.H.Horn and K.H.Wood, The Chronology of Ezra 7. Washington, D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1953); E.G.Kraeling, the Broklyn Museum Aramaic Papyri, New Haven of London, 1953, p. 191-193; The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1954), vol.3, p. 97-110.
Pagina 341. Căderea Imperiului Otoman - Impactul turcilor musulmani asupra Europei după căderea Constantinopolului, în anul 1453, a fost atât de dur precum fuseseră cuceririle catastrofale ale musulmanilor sarazini timp de un secol şi jumătate după moartea lui Mahomed, asupra Imperiului Roman de Răsărit. În perioada Reformei, Turcia constituia o ameninţare continuă la porţile răsăritene ale creştinătăţii europene; scrierile reformatorilor sunt pline de condamnare a puterii otomane. Atât scriitorii creştini, de la data de când au fost preocupaţi de rolul Turciei în evenimentele viitoare ale lumii, cât şi comentatorii profeţiei au văzut puterea turcească şi declinul ei prevăzut în Scriptură.
Pentru ultimul capitol sub expresia: "ceasul, luna, ziua şi anul" profetic, ca parte a trâmbiţei a şaptea. Josiah Litch a făcut o aplicaţie cu privire la timpul profetic, fixând încetarea independenţei Turciei în august 1840. Poziţia lui Litch poate fi găsită în lucrarea sa, The Probability of the Second Coming of Christ About A.D. 1843 (publicată în iunie 1838), An Address to the Clergy (publicată în primăvara anului 1840; a doua ediţie, cu date istorice în sprijinul preciziei calculelor anterioare cu privire la perioada profetică ce se întinde până la căderea Imperiului Otoman, a fost publicată în anul 1841); şi un articol în Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 aug. 1840. Vezi şi articolul din Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 feb. 1841; şi J.N.Loughborough, The Great Advent Movement (1905 ed.), pp. 129-132. Cartea lui Uriah Smith, Thoughts on Daniel and the Revelation, rev. ed. of 1944, discută calculul profetic al acestei profeţii la Pagina. 506-517.
Pentru istoria de început a Imperiului Otoman şi declinul puterii turceşti vezi şi William Miller, The Ottoman Empire and Its Successors, 1801-1927 (Cambridge, England University Press, 1936); George G.S.L.Eversley, The Turkish Empire From 1288 la 1914 London: T.Fisher Unwin, Ltd. ed. a 2-a, 1923); Joseph von Hammer-Purgstall, Geschichte des Osmannischen Reichs (Pesth: C.A.Hartleben, ed.2-a, 1834-36), 4; vol. Herbert A.Gibbons, Foundation of the Ottoman Empire, 1300-1403 (Oxford; University Press, 1916); Arnold J.Toynbee and Kenneth B.Kirkwood, Turkey (London, 1926).
Pagina 455. Supremaţia episcopilor Romei - Pentru împrejurările deosebite referitoare la pretenţia de supremaţie din partea episcopilor din Roma, vezi Robert Francis Cardinal Bellarmine, Power of the Popes in Temporal Affairs (există o traducere engleză în Biblioteca Congresului din Washington D.C.); Henry Edward Cardinal Manning, The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ (London: Burns and Lambert ed. 2-a 1862); and James Cardinal Gibbons, Faith of Our Fathers (Baltimore: John Murphy Co., ed. 110-a, 1917), cap. 5.9. 10012. Pentru autorii protestanţi, vezi Trevor Gervase Jalland, The Church and the Papacy (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1944, a Bampton Lecture); and Richard Frederick Littledale, Petrine Claims (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1899). Pentru izvoarele din primele secole în favoarea teoriei petrine, vezi James T.Shotwell and Louise Ropes Loomis, The See of Petre (New York: Columbia University Press, 1927). Pentru aşa-zisa "Donaţie a lui Constantin" vezi Christopher B.Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine (New York, 1914), care dă textul latin integral şi traducerea împreună cu critica totală a documentelor şi a tezelor lui.
Pagina 593. Biserica din Etiopia Şi Sabatul - Până în anii din urmă, Biserica Coptă din Etiopia a păzit Sabatul zilei a şaptea. Etiopienii au păzit de asemenea duminica, prima zi a săptămânii, de-a lungul istoriei lor ca popor creştin. Aceste zile erau marcate de slujbe deosebite în biserici. Păzirea Sabatului zilei a şaptea a încetat în realitate în Etiopia de astăzi. Pentru rapoarte ale martorilor oculari privitor la zilele religioase în Etiopia, vezi Pero Gomes de Teixeira, The Discovery of Abyssinia by the Portughese în 1520 (tradus în Engleză la Londra: British Museum, 1938), p.79; Father Francisco Alverez, Narrative of the Portuguese Embassy to Abyssinia During the Years 1520-1527, in the records of the Hakluyt Society (London, 1881), vol. 64, p. 22-49; Michael Russell, Nubia and Abyssinia (quoting Father Lobo, Catholic missionary in Ethiopia in 1622) (New York: Harper & Brothers, 1837), p. 226-229; S.Giacomo Baratti, Late Travels Into the Remote Countries of Abyssinia (London: Benjamin Billingsley 1670), p. 134-137; Job Ludolphus, A.New History for Ethiopia London: Smith, 1682), p. 234-357; Samuel Gobat, Journal of Three Years' Residence in Abyssinia (New York; ed. din 1850), pp.55-58, 83-98. Pentru alte lucrări cu privire la această întrebare vezi Peter Heylyn, History of the Sabbath, ed. 2, 1636, vol.2, pp. 198-200; Arthur P.Stanley, Lectures on the History of the Eastern Church (New York; Charles Scribner's Sons, 1882), lecture 1, par. 1; C.F.Rey Romance of the Portuguese in Abyssinia (London: F.H. and G.Witherley, 1929), p.p. 59, 253-297.
Postări
am citit pe sariite parti din blog. tu ai ceva cu iezuitii si biserica catolica?
RăspundețiȘtergereronin, nu prea am inteles in ce consta "Legea duminicala". Poti sa detaliezi un pic ?
RăspundețiȘtergerehttp://www.rufon.org/forum/index.php/topic,2381.15.html
noua, nu pot decat sa-ti recomand sa citesti articolul cu "ordinul-diversiunea-semnul fiarei" de pe blogul meu, este trecut jos la semnatura, (poti gasi multe alte informatii acolo) si aceste link-uri: (este ceva de analizat dar merita...)
http://necula.blogspot.com/2009/03/duminica-zi-libera-pentru-ue.html
http://www.catholicnewsagency.com/new.php?n=15107
http://www.capital.ro/articol/croatia-biserica-catolica-a-interzis-cumparaturile-de-duminica-115846.html
http://noreliacob.blogspot.com/2009/02/barack-obama-si-legea-duminicala.html
Ideea este ca Vaticanul ca si SISTEM (nu-i atac la adresa catolicilor) este identificat in profetia biblica, ca fiind "FIARA". (istoria o demonstreaza din plin)
Acum, mergand mai departe, ar trebui vazut care este "SEMNUL FIAREI", adica, prin contrast cu SEMNUL lui Dumnezeu (Sabatul), Fiara, adica Vaticanul (papalitatea) are un alt SEMN.
Semnul Vaticanului este insasi schimbarea facuta de Biserica Catolica asupra Legii lui Dumnezeu, ma refer la Legea celor 10 porunci.
Pentru a intelege ce schimbare a facut papalitatea, cand , cum si de ce, iti recomand acel material din blogul meu cu "diversiunea-semnul fiarei".
In mod ciudat, acest semn al Vaticanului are legatura cu un anumit cult, si anume, cultul soarelui.
Constantin cel Mare a jucat un rol interesant in Imperiul sau, atunci cand emite "Corpus Juris Civilis", vol. III, legea promulgata la 7 martie 321 d.Hr.:
"Toti judecatorii, locuitorii oraselor si meseriasii sa se odihneasca in prea venerabila zi a Soarelui. Dar cei de la tara, sa se ocupe de agricultura neimpiedicati de lege, pentru ca uneori nici o alta zi nu este mai favorabila lucrarilor agricole."
"Silvestru , episcopul Romei in timpul lui Constantin cel Mare, schimba numele primei zile a saptamanii (Dies Solis), denumind-o "Ziua Domnului".
"La 366, Conciliul de la Laodicea decreteaza oficial transferarea sfinteniei Sabatului asupra duminicii , zicand: "Crestinii sa nu iudaizeze stand nelucratori Sambata, ci sa lucreze in ziua aceea... Si daca totusi sunt gasiti iudaizand, sa fie anatema!" (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii , vol. II, pag. 316)."
"In 386, Sinodul din Aquilea recunoaste schimbarea oficiala a lui "Dies Solis" (ziua soarelui) in "Dies Dominica" (Ziua Domnului, duminica)."
Vezi si celelalte link-uri deoarece ele arata preocuparea pe care o au, deja , oameni ca Barack Obama, Bill Clinton, Hillary Clinton, Al Gore, Nancy Pelosi, etc.
Toate aceste persoane, si multe altele, lupta pentru aparitia unei asemenea legi in SUA si apoi in lumea intrega.
Ar fi important de amintit ca SUA este identificata in profetie (biblica), ca fiind o alta FIARA (vezi cheia intelegerii simbolice unde fiara =stat, popor, natiune, etc.) care "avea coarne ca de miel dar vorbea ca un balaur", de unde idea ca SUA, in ciuda principiilor de libertate (taramul libertatilor), adica spirit de miel, va vorbi (prin legi) in cele din urma ca un balaur, (balaurul = simbol folosit pt. identificarea diavolului) si cum prima fiara, Vaticanul, va face "alianta" cu cea de a doua fiara, SUA.
Vezi aceasta expunere (fara prejudecati) de aici: (toate expunerile sunt importante si merita vizionate cu spirit investigativ)
http://www.revelatia.ro/docs/veith_rt.html
http://www.revelatia.ro/docs/218.html
Analizeaza deasemenea si cartea "Teroristii Secreti":
http://www.rufon.org/forum/index.php/topic,1961.0.html
http://www.semperfidelis.ro/e107_plugins/forum/forum_viewtopic.php?13531.post
Lucrurile nu sunt usor de inteles dar nici complicat.
Aceste persoane politice (influente) sunt, daca vrei, instrumentele Vaticanului. Am pus informatiile cu spionajul Vaticanului deoarece iezuitii joaca un rol hotarator in aparitia unei asemenea legi.
Potrivit "tacticii" lor, vor ca aceasta lege sa nu fie "impusa", ci ceruta de crestinismul manipulat. In acest sens am spus si ca Alex Jones este parte din scenariu deoarece prin "informatiile" sale, sperie lumea crestina care, odata convinsa de "pericolul" NOM masonice, se vor coaliza (unitate crestina la nivel global) si vor milita pentru o asemenea lege desi ei nu inteleg ca, in felul asta, vor realiza un proiect al Vaticanului, adica un proiect al "fiarei".
Prin urmare, smecheria cea mare, este ca "semnul fiarei" va fi cerut si sustinut de crestini care, nerealizand ce se intampla in realiate, vor vedea in "semnul fiarei", adica in aceasta lege duminicala, alternativa la rezolvarea problemelor materiale si morale ale lumii intregi...!
Intelegi smecheria
Daca esti catolic sau ortodox (asa cum am fost si eu) lucrurile ti se par putin complicate deoarece consideram duminica ca fiind o sarbatoare crestina.
Realitatea este ca "duminica", fosta "dies solis" (ziua soarelui), este una dintre cele mai mari (tari) INGINERII religioase...
Este deasemenea nu lipsit de interes si faptul ca o asemenea lege, pornita din SUA, va purta numele de Sunday Law adica "Legea zilei Soarelui", deoarece in lb. engleza s-a pastrat denumirea lui dies solis, denumirea originala.
Iti recomand sa analizezi cartea "Tragedia Veacurilor", o carte pe care Iezuitii (papalitatea) au incercat sa o "compromita" (atat cartea cat si autorul) dar, atentie, cartea este o provocare (nu am mai intalnit asa ceva) la a urmari scena politica internationala si a vedea daca "legea duminicala" apare sau nu...
Deocamdata, actualele tendinte din SUA si "batrana" Europa (UE), cam dau "dreptate" acestei carti...
http://www.scribd.com/doc/2071770/EG-White-Tragedia-veacurilor
http://www.intercer.net/egw/index.php/GC/
nistea, NU, nu am nimic cu iezuitii si biserica catolica...
RăspundețiȘtergereStiu, suna ciudat, dar este cam aceiasi situatie ca atunci cand intrebi daca ai avut ceva cu comunistii si "biserica" lor.
Eu am ceva cu SISTEMUL din care fac parte, un sistem care a produs si inca produce multa confuzie si suferinta !!!
"Iesiti afara din SISTEM, poporul Meu !"
Sti tu...
http://oamenisiperspective.com/video/147-spalarea-la-creier-invitat-edi-constantinescu#comments
RăspundețiȘtergereCa o completare pe care as vrea sa o fac in ceea ce priveste spalarea creierului si posibilitatea unei legi duminicale, voi incerca sa fiu scurt: o lege duminicala, are dreptate aici Edi, NU poate sa apara in actualul context al Americii (SUA), cu toata criza ei financiara.
Daca analizati atent contextul in care apare “semnul fiarei” in Apocalips 13, putem deduce ca o lege duminicala (daca acceptam ca semnul fiarei asta reprezinta) poate veni printr-o guvernare cu aspect de “miel”, adica una populara-sociala (democrata), guvernare care NU impune acest tip de lege ci doar da curs cererii majoritatii (poporului) pentru o asemenea lege, o cerere populara in care majoritatea este manipulata de liderii politico-religiosi si in care un aspect extrem de important, in aparitia unei asemenea legi, il va juca un eveniment sau mai multe de natura SUPRANATURALA…
Urmariti ordinea in care vin:
- 11. Apoi am vazut ridicându-se din pamânt o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel, si vorbea ca un balaur.
- 12. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintâi înaintea ei; si facea ca pamântul si locuitorii lui sa se închine fiarei dintâi, a carei rana de moarte fusese vindecata.
-13. Savârsea semne mari, pâna acolo ca facea chiar sa se pogoare foc din cer pe pamânt, în fata oamenilor.
-14. Si amagea pe locuitorii pamântului prin semnele, pe care i se daduse sa le faca în fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamântului sa faca o icoana fiarei, care avea rana de sabie si traia.
Deci ordinea este, semne mari, foc din cer, amagea prin semne si apoi apare reactia multimii amagite care CERE o lege duminicala.
Potrivit cartii “Queen of all”, un rol important in aceste “semne” il va avea “fecioara Maria”, in fapt un spirit dracesc care o va personifica.
http://www.chick.com/catalog/books/1255.asp
De asta am recomandat si acel material de pe “islamul catolic” (http://islamul-catolic.blogspot.com/), proiectul “Maria” este mult mai vechi. “Maria” va unifica fara probleme lumea Islamului cu cea “crestina”.
Deci putem vorbi de o lege duminicala intr-un context special si “full” de supranatural.
Mai documenteaza-te...ca vad ca stii de toate si i acelasi timp nimic...Nu am eu timp acum, altfel ti-as fi demontat rand cu rand teoria ta privind legea duminicala...O prezicare vrea sa fac...Constantin cel Mare este un mare sfant al crstinatatii ortodoxe...
RăspundețiȘtergereduminica este clipa de repaus care o cere organismul unui om sanatos in mod natural.
RăspundețiȘtergereprin legiferarea si deci programarea acestei clipe se continua acelasi asediu si control asupra feritilitatii sufletului .
Cartea Tragedia Veacurilor,este o perla a literaturii crestine.Ea arata istoria pop. evreu ,si istoria lumii crestine , de la inaltarea Domnului Iisus pana la revenirea LUI..E. G. White arata si despre evenimentele finale..care incep sa se vada deja..Daca as face parte din juriul premiului Nobel , pt. literatura ,as acorda acest premiu ..TRAGEDIEI VEACURILOR..Pt. cine o citeste..îi doresc lectura placuta si Duhul Sfant sa va lumineze mintea...O gasiti online pe www.Intercer.ro...
RăspundețiȘtergere