Istoria "uitata" !: America: Statul iezuit al Paraguaiului. Secolul XVII

Despre aparitia comunismului si rezultatele sale nefaste s-au scris multe. Ceea ce nici o publicatie nu a spus (poate de frica sau din lipsa de informatii) este faptul ca acest experiment, numit comunism, a fost initiat de catre spionajul iezuit in statul Paraguay la inceput de secol XVII. Nu-i de mirare, deci, nici faptul ca initiatorii "revolutiilor moderne" din Europa, incepand cu cea franceza in 1789, au fost IEZUITII. Scopul "revolutiilor moderne" a fost (si este) distrugerea reformelor initiate de Martin Luther incepand cu sec. XVI. Cine sunt guaranii? Cum s-a facut educatia guaranilor? Viata morală a guaranilor s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina impusă de preoţi. El a devenit un catolic devotat şi superstiţios, care vede miracole pretutindeni şi pare să se bucure de autoflagelarea până la sânge; el a învăţat să se supună şi s-a ataşat de bunii preoţi, car îi purtau de grijă atât de bine, cu o recunoştinţă filială care, chiar dacă nu era prea adâncă, era fără îndoială foarte tenace. Acest rezultat nu foarte relevant, dovedeşte că exista un defect major în metodele educative ale preoţilor. Care era defectul? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” facultăţile inventive, nevoi de activitate, simţul responsabilităţii; ei trebuiau si inventeze jocuri şi distracţii pentru „creştini”, ei gândeau în locul lor, în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi; ei pur şi simplu aduceau pe cei aflaţi în grija lor la o supunere mecanică în loc să-i educe”.

Cum putea fi altfel, când ei înşişi se supuseseră unei domesticiri care durase 14 ani? Cum să-i facă pe guarani sau pe elevii lor albi să gândească pentru ei înşişi, când lor le era absolut interzis s-o facă?

Misionarii Societăţii lui Isus au găsit Lumea Nouă mult mai favorabilă prozelitismului lor decât Asia. Acolo, ei nu au găsit nici o ci¬vilizaţie veche sau educată, nici o religie puternic înrădăcinată, nici o tradiţie filozofică, ci numai triburi sărace şi barbare, neînarmate spiritual şi nici temporal împotriva cuceritorilor albi. Numai Mexicul şi Peru, cu amintirea zeilor azteci şi incaşi în minţile lor, au rezistat un timp destul de îndelungat acestei religii de import. De asemenea, dominicanii şi franciscanii se instalaseră deja destul de solid.

În mijlocul acestor triburi sălbatice de vânători nomazi şi pescari, şi-au exercitat fiii lui Loyola activitatea, lor devoratoare; rezultatele variau funcţie de înverşunarea şi poziţia manifestată de diferitele populaţii.

În Canada, huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă cate¬hismul lor, dar inamicii acestora, irochezii, au atacat posturile create în jurul Fortului Saint Marie şi i-au masacrat pe locuitori. Huronii au fost practic exterminaţi în zece ani şi în 1649, iezuiţii au trebuit să plece împreună cu 300 de supravieţuitori.

Ei nu au făcut o impresie prea puternică când au trecut prin teri¬toriile care formează astăzi Statele Unite şi de abia în sec.19 au început să prindă rădăcini în acea parte a continentului.

În America de Sud, acţiunile iezuiţilor au avut împrejurări bune şi rele. În 1546, portughezii i-au chemat să-şi desfăşoare activitatea în teritoriile pe care ei le aveau în Brazilia; în timp ce-i converteau pe băştinaşi, au avut multe conflicte cu autorităţile civile şi cu alte ordine religioase. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Noua Granadă.

Dar Paraguaiul a fost ţinutul pentru marea „experienţă” a colonizării iezuite; această ţară se întindea atunci de la Atlantic la Anzi şi cuprindea teritorii care azi aparţin Braziliei, Uruguaiului şi Argentinei. Singurele căi de acces prin jungla virgină erau prin fluviile Paraguai şi Parana. Populaţia acestui ţinut era formată din indieni nomazi şi docili, gata să se plece dominaţiei oricui, atâta vreme cât li se asigura destulă hrană şi puţin tutun.

Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune pentru stabilire, departe de corupţia albilor şi a divizării în caste, tipul perfect de colonie, un oraş al lui Dumnezeu după dorinţa inimii lor. La începutul sec.17, Paraguaiul a fost transformat într-o provincie a Ordinului de către Generalul acestuia, care fusese investit cu toată autoritatea de către Curtea Spaniei; iar „Statul iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit.

Aceşti buni sălbatici au fost catehizaţi (învăţaţi) cum se cuvine şi pregătiţi să trăiască o viaţă sedentară sub disciplina pe cît de blândă, pe atât de puternică, „ca o mână de fier într-o mănuşă de catifea”. Aceste societăţi patriarhale ignorau deliberat orice fel de libertăţi.

„Tot ceea ce un creştin are şi foloseşte, coliba în care locuieşte, ciupercile pe care le cultivă, animalele domestice care-i asigură hrana şi îmbrăcămintea, armele pe care le poartă, uneltele cu care lucrează, chiar şi singurul cuţit dat fiecărui cuplu tânăr când îşi întemeiază un cămin, este «Tupambac», «proprietatea lui Dumnezeu». Potrivit aceleiaşi concepţii, un creştin nu dispune de timpul şi persoana lui după cum do¬reşte. Sugarul este sub protecţia mamei. În momentul în care poate merge, el este subordonat părintelui sau agenţilor lui... Când copilul creşte, dacă este fată învaţă să toarcă şi să coasă, iar dacă este băiat, învaţă să scrie şi să citească, dar numai în limba guarani; pentru că spaniola era sever interzisă cu scopul prevenirii oricărui comerţ cu creolii corupţi... Imediat ce un băiat împlinea 16 ani şi o fată 14 ani, ei erau căsătoriţi, pentru că părinţii (preoţii) nu voiau să-i vadă căzând în păcatul cărnii... Nici unul dintre ei nu putea deveni preot, călugăr şi nici măcar iezuit... Lor practic nu le mai rămânea nici o libertate. Dar ei erau foarte fericiţi, din punct de vedere material... Dimineaţa, după ce se strâng, fiecare grup de lucrători merge la câmp, unul câte unul, cântând şi fiind precedaţi de un chip sfânt; seara ei se întorceau în sat în acelaşi fel, pentru a auzi catehismul sau să-şi facă rugăciunea. Părinţii au născocit pentru aceşti „creştini” câteva distracţii nevinovate”.

„Iezuiţii vegheau asupra lor ca părinţii; şi, ca părinţi, ei pedepseau orice abatere cât de mică... Biciul, postul, închisoarea, stâlpul infamiei din piaţa publică, pedeapsa publică în biserici, închisoarea, acestea erau pedepsele pe care le foloseau. Aşa că, copiii „roşii” ai Paraguaiului nu cunoşteau altă autoritate decât cea a bunilor părinţi. Ei nu pun nici un pic la îndoială că Regele Spaniei nu este stăpânul lor”. Nu este acesta un tablou, caricaturizat, al imaginii societăţii ideale teocratice?

Dar să vedem felul în care această stare de lucruri a influenţat progresul intelectual şi moral al beneficiarilor acestui sistem, aceşti „bieţi nevinovaţi”, aşa cum au fost exprimate de marchizul de Loreto: „Înalta cultură a misiunilor nu este altceva decât un produs artificial de seră, purtând în el sămânţa morţii. Pentru că, în ciuda acestei îmblânziri şi instruiri, guaranii rămân mult mai jos decât erau: un sălbatic leneş, mărginit, senzual, lacom şi mizer. Aşa cum spun şi preoţii, el lucrează numai când simte în spate ţepuşul supraveghetorului. Îndată ce sînt lăsaţi de capul lor, devin indiferenţi la faptul că cerealele putrezesc pe câmp, uneltele se strică şi vitele sînt împrăştiate; dacă nu este supravegheat la munca câmpului, el poate chiar să desjuge un bou şi să-l măcelărească pe loc, să aprindă focul cu lemnul de la plug şi, împreună cu tovarăşii lui, să mănânce carnea pe jumătate gătită, până nu mai rămâne nimic din el. El ştie că va primi 25 de lovituri de bici pentru asta dar, în acelaşi timp, că "bunii părinţi" nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame” (H. Boehmer).

Într-o carte recent publicată, putem citi următoarele privind pedepsele date de iezuiţi: „Vinovatul, îmbrăcat în hainele de pocăinţă, a fost escortat la biserică unde şi-a mărturisit greşeala. Apoi a fost biciuit în piaţa publică potrivit codului penal... Vinovaţii primesc întotdeauna, această pedeapsă, nu numai fără murmur, dar încă plini de mulţumire”. Vinovatul fiind pedepsit şi iertat, sărută mâna celui care l-a lovit, spunând: „Fie ca Dumnezeu să te răsplătească pentru că m-ai eliberat, prin această pedeapsă uşoară, de durerile veşnice care mă ameninţau” (Clovis Lugon, „Republica comunist-creştină a guaranilor”, pag.197).

După ce citim acestea, putem înţelege concluzia lui H. Boehmer: „Viata morală a guaranilor s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina impusă de preoţi. El a devenit un catolic devotat şi superstiţios, care vede miracole pretutindeni şi pare să se bucure de autoflagelarea până la sânge; el a învăţat să se supună şi s-a ataşat de bunii preoţi, car îi purtau de grijă atât de bine, cu o recunoştinţă filială care, chiar dacă nu era prea adâncă, era fără îndoială foarte tenace. Acest rezultat nu foarte relevant, dovedeşte că exista un defect major în metodele educative ale preoţilor. Care era defectul? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” facultăţile inventive, nevoi de activitate, simţul responsabilităţii; ei trebuiau si inventeze jocuri şi distracţii pentru „creştini”, ei gândeau în locul lor, în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi; ei pur şi simplu aduceau pe cei aflaţi în grija lor la o supunere mecanică în loc să-i educe”.

Nu un iezuit din vechime, ci unul contemporan scrie: „El (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică a Societăţii este totala supunere a acţiunilor, voinţei şi chiar a judecăţii... Toţi superiorii vor fi îndatoraţi în acelaşi fel faţă de superiorii lor, iar părintele General, papei... Totul este astfel aranjat încât să dea Sfântului Părinte auto¬ritate universal valabilă, iar sfântul Ignaţiu era sigur că învăţătura şi educaţia vor aduce în viitor unitatea catolică în Europa dezbinată”.

Cu speranţa reformării lumii, părintele Bonhours scria: „...că el s-a dedicat în special acestui scop: instruirii tineretului”.

Educarea guaranilor s-a făcut după aceleaşi principii: renunţarea la judecata personală, la iniţiativă – o supunere oarbă faţă de superi¬ori. Nu este aceasta „culmea libertăţii" şi „eliberarea din robia eu-lui”, lăudată de R.P. Rouquette, menţionată anterior?

De fapt, "eliberarea" guaranilor s-a făcut atât de bine de către iezuiţi timp de peste 150 de ani, că atunci când stăpânii lor i-au părăsit în sec. XVII, ei s-au întors în păduri şi la obiceiurile străvechi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Edmond PARIS

Istoria secreta a Iezuitilor