Partida catolică s-a considerat o victimă a ostilităţii statului Republican, deşi această ostilitate, sau mai bine zis neîncredere, era pe deplin justificată. De fapt, opoziţia, clerului faţă de regimul existent în Franţa se arăta cu orice prilej, aşa cum ne spune şi abatele Brugerette. În 1873, reîncercarea de a reinstaura monarhia cu Contele de Chambord a eşuat, chiar dacă a fost puternic susţinută de cler, datorită faptului că pretendentul la coroană a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor, care pentru el simboliza Revoluţia.
„Aşa cum se prezintă, catolicismul pare legat de politică, sau mai bine zis de un anumit fel de politică. Loialitatea faţă de monarhie era transmisă din generaţie în generaţie în vechile familii de nobili ca şi în rândurile burgheziei şi a oamenilor de rând în regiunile catolice din vestul şi sudul Franţei. Nostalgia acestora după un regim ideal reprezentat într-un Ev mediu eroic, era cuplată cu dorinţa catolicilor a căror principală preocupare era salvarea religiei; ei s-au aliat cu legitima familie regală Chambord, considerând monarhia ca fiind cea mai favorabilă formă de guvernământ pentru biserică. Aparte de ralierea acestor forţe politice şi religioase, în situaţia încordată de după război, s-a născut un fel de misticism reacţionar, ilustrat perfect de M. Pie, episcop de Poitiers: ‚Franţa, care aşteaptă un alt conducător şi se uită după un stăpân... va primi din nou de la Dumnezeu Sceptrul Universului care a căzut din mâinile sale pentru un timp’, în ziua în care va fi învăţat din nou cum să cadă în genunchi” (Adrien Dansette).
Această imagine descrisă de istoricul catolic este semnificativă. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor ce vor urma câţiva ani mai târziu, după încercarea nereuşită de reinstaurare a monarhiei din 1873.
Acelaşi istoric catolic descrie în următoarea manieră atitudinea politică a clerului din acea vreme: „În timpul alegerilor, casele parohiale devin centre pentru candidaţii reacţionari; preoţii şi cei ce ajutau la ţinerea slujbelor mergeau din casă în casă făcând propagandă electorală, calomniau Republica şi noile ei legi de învăţământ; ei declară că aceia care votează cu ateii, cu guvernul la putere sau cu francmaso¬nii, descrişi ca „bandiţi”, „lepădături” şi „hoţi”, se vor face vinovaţi de păcat de moarte. Se declară că o femeie adulteră va fi iertată mult mai uşor decât acela care îşi trimite copiii la şcoli laice; în alt rând se declară că este mai bine să gâtui un copil decât să susţii regimul sau, va fi refuzată spovedania cea de pe urmă acelora care votează cu partizanii regimului. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi clericali sunt boicotaţi, oamenilor nevoiaşi li se refuză orice ajutor, iar muncitorii sunt daţi afară” (Adrien Dansette).
Aceste excese din partea clerului influenţat din ce în ce mai mult de ultramontanismul iezuit sunt cu atât mai reprobabile cu cât ele veneau din partea unui cler plătit de guvern, căci Concordatul era încă în vigoare. De asemenea, majoritatea opiniei publice nu se simte deloc fericită cu această povară pe conştiinţă, aşa cum scrie şi autorul mai sus menţionat. După cum se poate vedea, poporul francez, ca un tot uni¬tar, este indiferent la problemele religioase, iar noi nu putem confunda supunerea ereditară la practicile religioase, cu credinţa adevărată...” „Este un fapt real că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă... Putem spune că în regiunile în care credinţa este puternică, poporul francez votează pentru candidaţii catolici; în alte părţi, ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlericali. Ei nu doresc clericalismul, care reprezintă autoritatea bisericească în probleme politice, altfel spus „guvernul preoţilor”.
„Pentru un număr mare de catolici, faptul că preotul – acest tip de om supărător – se amestecă prin predică şi confesional în comportamentul credinciosului, controlând gândurile, sentimentele, activităţile, mâncarea, băutura şi chiar intimitatea vieţii de familie, este deajuns; ei intenţionează cel puţin să-i limiteze atotstăpânirea prin păstrarea independenţi lor ca cetăţeni” (Adrien Dansette).
Ne-ar place să vedem acest spirit de independenţă trăind şi astăzi.
Dar chiar dacă opinia unui mare număr de catolici era aceasta, ultramontaniştii nu au depus armele şi au urmărit orice ocazie să lupte împotriva regimului detestat de ei . Ei s-au gândit că găsiseră "omul providenţial" în persoana generalului Boulanger, ministru de război în 1886, care, organizându-şi propaganda extrem de bine, părea să fie viitorul dictator.
„O înţelegere tacită – a scris Adrien Dansette – este stabilită între general şi catolici, devenind evidentă în timpul verii... El a încheiat deasemenea o înţelegere secretă cu membrii regalişti din parlament, cum ar fi Baronul de Mackau, Contele de Mun, apărători de nădejde ai bisericii din Adunarea Naţională”.
„Flegmaticul ministru de interne, Constans, îl ameninţă cu arestrea şi, la 1 aprilie, candidatul la postul de dictator fuge la Bruxelles împreună cu amanta lui”. „De acum încolo «boulangismul» suferă un declin rapid. Franţa nu a fost acaparată; ea si-a revenit şi «boulangismul» este zdrobit la alegerile din 22 septembrie şi 6 octombrie 1889”.
„Putem citi sub semnătura aceluiaşi autor care a fost atitudinea papei faţă de acel eveniment; papa Leon XIII, care urma lui Pius IX, cel cu «Programa», i-a sfătuit pe credincioşii francezi să se alăture regimului republican într-un mod foarte ciudat: „În august 1889, ambasadorul Germaniei la Vatican susţinea că papa vede în generalul Boulager omul care va răsturna Republica franceză şi va restabili monarhia; putem citi un articol în care «sfătuitorul Romei» prevedea ca acest candidat la dictatură va lua puterea, iar biserica ‚să poată beneficia din plin de aceasta’... Generalul Boulanger trimisese pe unul dintre foştii săi ofiţeri la Roma cu a scrisoare pentru Leon XIII, în care promitea papei „că în ziua în care va ţine în mâinile sale sabia Franţei, va face tot posibi¬lul ca drepturile papalităţii să fie recunoscute” (Adrien Dansette).
Criza boulangistă a scos la iveală destul de bine acţiunea condusă de partida religioasă împotriva Republicii, sub acoperirea naţionalismului. Dar personalitatea ştearsă a personajului principal, ca şi rezistenţa majorităţii naţiunii, au învins încercarea de restaurare în ciuda agitaţiei făcute în jurul ei. Cu toate acestea, aceste tactici şovine s-au dovedit destul de eficace, mai ales în Paris, şi urmau să fie folosite din nou în alte ocazii mai bune. Aceasta s-a întâmplat – sau a fost provocat? – iar discipolii lui Loyola au fost, desigur, în fruntea miş¬cării. „Prietenii lor sunt aici –scria Pierre Dominique – o nobilime bigotă, o burghezie care-l respinge pe Voltaire şi mulţi militari. Ei vor continua să lucreze (activeze) în armată în mod special, iar rezultatul va fi celebra alianţă a „Săbiei şi stropirii cu apă sfinţită”.
„În 1890, nu mai conducea conştiinţa regelui Franţei, ci cea a statului major, sau cel puţin a capilor acestuia; atunci când a izbucnit afacerea Dreyfus, a fost un adevărat război civil care a divizat Franţa în două” (Pierre Dominique).
Istoricul catolic, Adrien Dansette, rezumă astfel începutul acestei afaceri: „La 22 decembrie 1894, căpitanul de artilerie Alfred Dreyfus este dovedit vinovat de înaltă trădare, este condamnat la deportare pe viaţă şi scoatere din serviciul militar; trei luni mai înainte, serviciul nostru secret descoperise la ambasada Germaniei o listă a câtorva documente în legătură cu apărarea naţională; s-a constatat o asemănare între scrisul căpitanului Dreyfus şi cel de pe acea listă. Imediat statul major a strigat: ‚El este; este evreul!’ Ei aveau doar bănuiala, deşi trădarea nu avea nici o explicaţie psihologică. (Dreyfus avea o bună reputaţie, era bogat şi ducea o viaţă ordonată); ghinionistul om este totuşi închis, condamnat de un tribunal militar după un interogatoriu atât de superficial şi părtinitor încât sentinţa trebuie că fusese concepută dinainte. Ca să înrăutăţească situaţia, se va afla mai târziu că judecătorilor li se dăduse un document secret, fără ştirea avocatului apărării...”
„Dar au continuat să existe scurgeri de informaţii din Statul major după arestarea lui Dreyfus, iar comandamentul Picquart, şeful serviciului secret după iulie 1895, a auzit despre un proiect numit „petit bleu” (scrisori speciale), între ataşatul militar al Germaniei şi comandamentul francez (de origine maghiară) Esterhazy; un om cu reputaţie proastă care nu avea decât ură şi dispreţ pentru ţara care-l adoptase. Dar un ofiţer al aceluiaşi serviciu, comandantul Henry, adăugă dosarului Dreyfus aşa cum vom vedea – un document fals care ar fi fost sfărâmător pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost autentic; el a şters deasemenea şi a rescris numele lui Esterhazy pe "petit bleu" ca să dea impresia că documentul fusese falsificat. Aşa că Picquart este dizgraţiat în noiembrie 1896”.
Căderea în dizgraţie a şefului Serviciului secret este uşor de înţeles: zelul lui de a împrăştia întunericul fusese prea mare.
Mărturia care merită cea mai mare încredere se găseşte în „Carnetele lui Schwarzkopfen”, publicate după moartea sa, în 1930. De la Esterhazy şi nu de la Dreyfus primise primul ataşat militar al ambasadei Germaniei documentele secrete despre apărarea naţională a Franţei!
„Deja cu puţin timp înainte, prin iulie, Picquart se gândise că a venit vremea să prevină printr-o scrisoare pe şeful de stat major, care se afla atunci la Vichy, asupra bănuielilor sale în ceea ce-l priveşte pe Esterhazy. Prima şedinţă a avut loc pe 5 august 1896. Generalul Boisdeffre a aprobat tot ce făcuse Picquart până atunci privind această chestiune şi îi dădu permisiunea să continue investigaţiile.
„Ministrul de război, generalul Billot, era deasemenea informat din august despre bănuielile lui Picquart. Estehazy, pe care l-am dat afară, încercase, folosind relaţiile sale cu deputatul Jules Roche, să fie numit ministru de război, probabil pentru a veni din nou în legătură cu mine şi scrise câteva scrisori către ministrul de război. Una dintre aceste scrisori a fost dată lui Picquart care pentru prima dată şi-a dat seama că scrisul era asemănător cu cel e pe listă! Arătă o fotografie a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon, fără să le spună desigur cine a scris-o... Bertillon spuse „O, acesta este scrisul de pe listă!”
Simţind sfărâmată convingerea lui despre vinovăţia lui Dreyfus, Picquart hotărî să consulte "unicul dosar" care fusese dat numai judecătorilor. Arhivarul Gribelin i l-a dat. Era seara. Rămas singur în biroul său, Picquart deschise plicul sigilat al lui Henry în care se afla paragraful scris de Henry cu creion albastru... Mare îi fu mirarea când îşi dădu seama de nulitatea juridică a acelor documente jalnice, niciunul dintre ele neputându-i-se atribui lui Dreyfus. Pentru prima dată el a ştiut că omul condamnat pe Insula Diavolului era nevinovat. A doua zi, Picquart a scris o scrisoare generalului Boisdeffre în care expunea toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy, alături de recentele sale descoperiri. Când a citit despre acel „dosar secret”, generalul a sărit ca ars şi a exclamat „De ce nu s-a ars aşa cum am hotărât?”
Von Schwarzkopfen scrie mai departe: „Poziţia mea a devenit foarte delicată. Mă confruntam cu următoarea problemă: să spun tot adevărul şi astfel să repar greşeala oribilă şi să-l eliberez pe bietul om nevinovat. Dacă aş fi fost în stare să procedez cum aş fi vrut, în mod sigur aş fi făcut asta. Privind aceste lucruri în detaliu, am ajuns la concluzia că nu ar trebui să mă bag în această chestiune pentru că aşa cum stăteau lucrurile nimeni nu m-ar fi crezut; deasemenea, în calea unei astfel de acţiuni ar fi stat şi anumite considerente diplomatice. Considerând că guvernul Franţei era capabil să ia măsurile necesare pentru a clarifica chestiunea şi a compensa nedreptatea, eu m-am hotărât să nu mai fac nimic”.
„Putem vedea devenind realitate tacticile Statului Major”, notează Adrien Dansette. „Dacă Esterhazi este vinovat, ofiţerii care au provocat condamnarea ilegală a lui Dreyfus, şi mai ales generalul Marcier, ministru de război, sunt de asemenea vinovaţi. Interesele armatei cer sacrificarea lui Dreyfus; nu trebuie să intervenim pentru sentinţa din 1894”.
Rămânem consternaţi astăzi la gândul că un asemenea argument este invocat pentru a justifica o condamnare. Urma să continue în felul acesta pe tot parcursul cazului Dreyfus. Desigur, eram atunci în febra antisemită. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont în „Cuvântul liber” demascau în fiecare zi pe evrei ca fiind ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai împărţirii maselor. Aceste prejudecăţi nefavorabile astfel create făcură ca o mare parte din opinia publică să creadă în vinovăţia lui Dreyfus. Dar, mai târziu, când nevinovăţia acuzatului deveni evidentă, argumentul monstruos al infailibilităţii tribunalului militar stătea încă în picioare cu cinism.
Inspirase oare Sfântul Duh pe aceşti judecători în uniformă care nu puteau greşi niciodată? Ar fi tentant să credem în acea intervenţie cerească – atât de asemănătoare celei care garanta infailibilitatea papală – când citim despre părintele du Lac, din Compania lui Isus, care a avut multe în comun cu afacerea Dreyfus: „El conducea Colegiul «Calea Poştelor» unde iezuiţii pregăteau candidaţi pentru şcoli mai înalte. El este un om foarte inteligent, cu relaţii importante. El l-a convertit pe Drumont, era confesorul lui Mun şi al lui Boisdeffre, şeful de Stat Major al armatei, pe care îl vedea în fiecare zi” (Pierre Dominique).
Abatele Brugerette menţionează de asemenea aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acest părinte de Luc cel care l-a convertit pe Drumont, îndemnându-l să scrie «Franţa evreiască», care furniza mijloacele necesare apariţiei «Cuvântului liber»? Nu avea el întrevederi zilnice cu generalul Boisdeffre? Şeful de Stat Major nu lua nici o hotărâre înainte de a-l consulta pe ‚directorul’ său iezuit”.
Acolo, în Insula Diavolului, care îşi merita numele aşa de bine din cauza climatului ucigător, victima acestui complot era tratată cu o cruzime extremă, mai ales că presa antisemită împrăştiase zvonul cum că Dreyfus încercase să evadeze. Ministerul coloniilor, Andre Lebon, dăduse ordine în consecinţă.
„Într-o duminică dimineaţa, pe 6 septembrie, temnicerul şef, Lebon, l-a informat pe prizonierul său că dina cel moment nu mai avea voie să se plimbe în zona insulei rezervată lui ţi că va trebui să se limiteze la baraca lui. Seara i s-a spus că va fi ţinut în lanţuri pe timpul nopţii. La piciorul patului făcut din scânduri au fost montate două cătuşe de fier care încercuiau şi picioarele condamnatului. În nopţile toride, această pedeapsă era deosebit de dureroasă”.
„În zori, paznicii dezlegau prizonierul care, în momentul când se scula, îi tremurau picioarele. Îi era interzis să părăsească baraca unde trebuia să stea zi şi noapte. Seara era legat iar, şi asta a durat 40 de nopţi. După un timp, încheieturile sale fură acoperite de sânge şi au trebuit bandajate; paznicii lui, mişcaţi de aceste suferinţe, îi curăţau picioarele în secret înainte să i le lege” (Armand Charpentier).
Cu toate acestea, condamnatul continua să-şi susţină nevinovăţia; el scria soţiei sale: „Trebuie să existe undeva, în această generoasă şi frumoasă Franţă un om de onoare, destul de curajos pentru a căuta şi descoperi adevărul”.
De fapt, adevărul nu mai era pus la îndoială. Ceea ce lipsea era voinţa de a-l propulsa în afară, la lumină. Abatele Brugerette însuşi a de pus mărturie în favoarea acestui fapt: „Supoziţiile care dovedesc nevinovăţia condamnatului din Insula Diavolului se înmulţesc în van; declara¬ţia lui Bulow în Reichstag, cît şi cele transmise de ambasadorul Munster guvernului Franţei, susţin de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus, dar în zadar; ea este proclamată şi de Împăratul Guillaume şi confirmată când Schwartzkopfen (ataşatul militar german) a fost chemat la Berlin de în¬dată ce Esterhazy fu acuzat de Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul Major rămâne în opoziţie faţă de orice reexaminare a procesului. Cineva este foarte preocupat în a-l acoperi pe Esterhazy. Îi sînt transmise acestuia din urmă documente secrete în sprijinul apărării lui, şi chiar scrisul lui este interzis de a fi comparat cu cel de pe „listă”...
„Apărat în felul acesta, Esterhazy este destul de insolent pentru a cere să apară în faţa Consiliului de Război. Acolo el este achitat în unanimitate pe 17 ianuarie 1898, după o discuţie de trei minute”.
Trebuie să menţionăm că, câteva luni mai târziu, când colonelul Henry a fost condamnat pentru falsificare, Esterhazy fugi în Anglia şi, în final, a mărturisit că el era autorul faimoasei liste atribuite lui Dreyfus.
Nu putem aminti toate întâmplările acestei drame, falsurile adăugate atâtor alte falsuri, într-o încercare de a ascunde un adevăr evident demisia şefului Marelui Stat Major, căderea miniştrilor, sinuciderea lui Henry, deţinut la Mont Valerien şi care şi-a tăiat gâtul, semnând astfel cu sângele lui mărturia vinovăţiei lui.
În decembrie 1898 a fost publicată această notă semioficială în presa germană: „Declaraţiile guvernului imperial au stabilit că nici o persoană germană nu a avut vreo legătură cu Dreyfus. Aşa că, din punctul de vedere al Germaniei, nu vedem nici un inconvenient în publicarea in¬tegrală a acestui dosar secret” (Abatele Brugerette).
În final, este hotărâtă în mod inevitabil reexaminarea de către Curtea de Justiţie. Dreyfus trebuie să apară din nou înaintea Consiliului de Război la Rennes, pe 3 iunie 1899, şi acesta a fost începutul unei noi torturi pentru el. „El nu şi-a putut închipui că urma să întâlnească o ură şi mai mare decât atunci când plecase, şi că fostul lui şef, conspirând să-l trimită din nou în Insula Diavolului, nu va avea nici un fel de milă pentru această biată fiinţă care credea că îndurase tot ceea ce putea fi îndurat” (Maurice Paleologue, „Jurnalul afacerii Dreyfus”, p.14)
„Aşa că – scria abatele Brugerette – Consiliul de Război de la Rennes va adăuga doar o nouă nedreptate la inechităţile procesului din 1894. Ilegalităţile acestui proces, vinovăţia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală cu claritate în timpul celei de a 29-a sesiuni a procesului de la Rennes. Dar Consiliul de Război... îl va judeca pe Dreyfus pentru altă acuzaţie de spionaj care nu fusese nicio¬dată motivul unei acuzaţii sau al vreunui raport. Toate scurgerile de informaţii precedente vor fi atribuite lui şi vor fi furnizate documente care nu aveau nimic comun cu el... Cel puţin, şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale, noi vom cere ca însuşi Dreyfus să stabilească dacă un asemenea document sau act fusese predat de el, de parcă nu era ţelul acuzării să dovedească crima” (Abatele Brugerette).
Părtinirea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă, încât opinia publică din afara Franţei a fost revoltată. În Germania, „Gazeta de Köln” a publicat pe 16-29 august, în toiul procesului, două articole în care se poate citi următorul fragment: „Dacă după declaraţia guvernul german şi după dezbaterile Curţii Supreme de apel din Franţa cineva mai crede în vinovăţia lui Dreyfus, putem răspunde doar că persoana în cauză trebuie să fie bolnavă psihic sau doreşte să fie condamnat un nevinovat cu bună ştiinţă”.
Dar ura, prostia şi fanatismul nu sînt dezarmate cu toate acestea. Chiar noi falsuri au fost folosite, înlocuindu-le pe acelea care îşi pierduseră credibilitatea... Pentru a rezuma, totul nu era decât o sinistră bufonerie. Sfârşitul ei, pentru Dreyfus, îl reprezenta condamnarea la 1C ani puşcărie, cu circumstanţe atenuante!”
„Acest proces mizerabil provoacă stupoare plină de indignare în toată lumea. Franţa a ajuns să fie dispreţuită. Cine îşi putea imagina o asemenea durere” (ziarul „Aurora”, 14 septembrie 1899), exclamă Clemenceau la citirea ziarelor germane şi engleze. Mila era indispensa¬bilă. Dreyfus acceptă să «o ducă mai departe», cum spunea el, «căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare căreia îi căzu victimă”. Pentru această anulare nu avea nici un sens să se bazeze pe dreptatea Consiliu lui de Război. Această dreptate a putut fi văzută la lucru! Ea veni, încă odată., din partea Curţii Supreme de apel care, după investigaţii complete şi dezbateri îndelungate, a anulat odată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Câteva zile mai târziu, Adunarea legislativă şi Senatul, printr-un vot solemn l-a reabilitat pe Dreyfus în cadrul armatei. El a fost decorat cu Legiunea de Onoare, fiind astfel reabilitat în mod public.
Această reabilitare întârziată, obţinută atât de greu, se datora oamenilor „cinstiţi şi curajoşi”, acelora pe care nevinovatul din Insula Diavolului dorise să-i vadă apărând. Numărul lor creştea din ce în ce mai mult, pe măsură ce adevărul ieşea la lumină. După o achitare în grabă a trădătorului Esterhazy de către Consiliul de Război în ianuarie 1898, Emile Zola a publicat în ziarul "Aurora", publicaţia lui Clemenceau, scrisoarea sa deschisă "Acuz!". El scria: „Acuz primul Consiliu de Război de a fi violat legea prin condamnarea unei persoane pe baza unor documente secrete şi acuz al doilea Consiliu de Război de a fi acoperit această ilegalitate prin comiterea altei crime judiciare”.
Dar "cavalerii" vestitei Companii a lui Isus erau atenţi să muşamalizeze orice lucru care i-ar fi putut lumina pe oameni. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a adus pe Emile Zola în faţa Curţii juraţilor de Sena, iar curajosul scriitor a fost condamnat la un an în¬chisoare, pedeapsa maximă, ca rezultat al acestui proces nedrept. Opinia publică a fost atât de bine dusă în eroare de protestele zgomotoase ale „clerico-naţionaliştilor” încât alegerile din mai 1898 le-au fost favorabile.
Cu toate acestea, descoperirea publică a falsurilor, demiterea şef lui de Stat Major, părtinirea criminală evidentă a juraţilor, au deschi ochii celor sinceri care căutau adevărul. Dar aceştia proveneau aproape în totalitate din rândurile protestanţilor, evreilor şi laicilor.
„În Franţa erau puţini catolici care să-i ţină partea lui Dreyfus, dintre aceştia foarte puţine personalităţi. Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţină vâlvă. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat...”
„Cei mai mulţi preoţi şi episcopi au rămas convinşi de vinovăţia lui Dreyfus” scria abatele Brugerette. Georges Sorel declară şi el: „În timp ce afacerea Dreyfus a adus separarea grupurilor sociale, lumea ca¬tolică era absolut unită împotriva redeschiderii procesului”. Însuşi Peg admite că: ‚Toate forţele politice ale bisericii fuseseră întotdeauna împotriva lui Dreyfus’”.
Trebuie chiar să evocăm listele de subscripţie deschise de „Cuvântul liber” şi de „Crucea” („Libre Parole” şi „La Broix”), în favoarea văduvei falsificatorului Henry, care se sinucisese. Numele preoţilor care subscriau erau însoţite adesea de ‚comentarii nu tocmai evanghelice’ cum sunt informaţi de M. Adrien Dansette, care cita următoarele: „Un anume abate Cros cere un covoraş din piele de evreu pe care să-l poată călca în pi¬cioare dimineaţa şi seara; unui tânăr preot i-ar place să zdrelească nasul lui Reinach cu tocul pantofului său; trei preoţi ar fi încântaţi să pălmuiască pe evreul Reinach”.
Clerul secular este puţin mai rezervat. În Congregaţii însă, lucrurile sunt mai virulente.
„La 15 iulie, ziua decernării premiilor la colegiul de Arcueil, festivitate prezidată de generalul Jamont (vice-preşedinte al Consiliului de Război), părintele Didon, rectorul Şcolii Albert le Grand, a ţinut o cuvântare violentă în care a pledat pentru folosirea violenţei împotriva oamenilor a căror crimă fusese demascarea curajoasă a erorii militare: „Oare trebuie, spunea elocventul călugăr, să-i lăsăm pe cei răi în libertate? Desigur, nu! Duşmanul este intelectualismul ce pretinde că dispreţuieşte forţa, civilii care vor să subjuge armata. Când convingerea a dat greş, când dragostea (!) nu mai este eficientă, trebuie să ridicăm sabia, să împrăştiem teroare, să tăiem capete, să facem război, să lovim...” „Acest cuvântare părea să fie o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor acelui nenorocit, condamnat pe nedrept” (Brugerette).
Dar câte cuvântări de acest fel nu s-au auzit de atunci încoace? Aceste chemări la represiuni sângeroase venind din partea blândului cler s-au putut auzi în special în timpul ocupaţiei germane! Cât despre strigătul de ură împotriva intelectualismului, putem găsi ecoul lui perfect în această declaraţie a unui anume general: „Când cineva vorbeşte de inteligenţă, eu îmi scot revolverul”.
A sfărâma gândirea prin forţă este un principiu al bisericii romano-catolice, care nu s-a alterat niciodată.
Abatele Brugerette se miră, totuşi, de faptul că nimic nu a tulbu¬rat credinţa clerului în vinovăţia lui Dreyfus: „Un asemenea eveniment mare şi dramatic, venind ca un tunet pe cerul senin şi aducând la lumină înşelătoriile comise de personalul la vârf al Departamentului, trebuia să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu aşteptau descoperirea adevărului. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry...” „Nu venise încă timpul pentru clerul francez şi pentru catolicii lui de a repudia o greşeală care contina de prea multă vreme... Ei, preoţi şi credincioşi, ar fi putut să se ducă în masă şi, într-al 11-lea ceas, aidoma lucrătorilor din Biblie, să îngroaşe rândurile apărătorilor justiţiei şi adevărului... Dar faptele cele mai relevante nu iradiau întotdeauna lumină asupra minţii acestora, dominată de prejudecăţi şi, după cum ştim, prejudecăţile se opun analizei şi, prin natura lor, sînt rebele împotriva dovezilor” (Abatele Brugerette).
Oricum, ce eforturi au fost făcute pentru a-i păstra pe catolici în eroare! Ar putea ei ghici că sunt înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţine cu încăpăţânare în întuneric toate dovezile de nevinovăţie, toate mărturiile favorabile condamnatului din Insula Diavolului şi, de asemenea, pune beţe în roate cursului justiţiei prin orice mijloace?” În fruntea acestei prese era „La Libre Parole” (Cuvântul liber) creat, cum am văzut, cu ajutorul părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” (Crucea) al părintelui „înălţător” Bailly. Ordinul „înălţător” fiind o ramură camuflată a Companiei lui Isus, trebuie să le atribuim iezuiţilor pornirea şi continuarea campaniei împotriva lui Dreyfus.
Un martor nu foarte suspicios, părintele Lecanuet, scria cu îndrăzneală: „Congregaţia şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de către istoricii acestei afaceri. Şi de data aceasta trebuie să admitem că iezui¬ţii au făcut prima încercare cu o temeritate nechibzuită”.
„Ziarele catolice provinciale, cum ar fi "Nouveliste" din Lyon, atât de mult citit, vor lua aproape toate parte la acest complot împotriva adevărului şi dreptăţii. Pare că parola care circula era de a opri lumina să se reverse şi de a ţine publicul în întuneric”.
În realitate, ar fi fost nevoie de o orbire extraordinară pentru a nu discerne în spatele vâlvei stârnite de "La Croix" în Paris şi în provincie, parola amintită de abatele Brugerette. Şi, de asemenea, ar fi trebuit să fii naiv la culme să nu-i cunoşti originea”.
Adrien Dansette o spune şi el: „Ordinul "înălţătorilor" ca tot unitar şi împreună cu acesta biserică, sunt cele care se regăsesc în spatele campaniei din "La Croix"... Părintele Bailly se mândreşte că "Sfântul Pă¬rinte" îl aprobă şi îl susţine”.
De fapt nu este nici o îndoială în privinţa acestei învoiri! Iezuiţii cărora „înălţătorii” le-au împrumutat numele lor, nu au fost de la fondarea Ordinului instrumentul politic al papei? Trebuie să zâmbim la auzul poveştii răspândită în mod iscusit, că papa Leon XIII recomandase „mode¬raţie” directorilor ziarului "La Croix". Este un truc clasic, dar încă eficient. Astăzi mai există încă oameni din popor care cred într-un fel de independenţă a vocii oficiale a Sfântului Scaun!
Să vedem acum ce a fost publicat la Roma prin intermediul "Civilta Catolica", publicaţie oficială a catolicilor, sub titlul "Il caso Dreyfus": „Emanciparea evreilor este rezultatul aşa numitelor principii din 1789, al cărui jug întăreşte greu asupra întregului popor francez. Evreii ţineau Republica în mâinile lor, care era mai mult evreiască decât franceză... Evreul a fost creat de Dumnezeu ca să fie folosit drept spion în orice loc unde se pregăteşte o trădare... Nu numai în Franţa, ci şi din Germania, Austria şi Italia evreii trebuie să fie excluşi din rândurile naţiei. Apoi, cu marea armonie a timpurilor trecute, naţiunile îşi vor redobândi fericirea lor pierdută”.
În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al "marii armonii" (vezi ghilimelele) şi al "fericirii" de care se bucurau naţiunile când fiii lui Loyola ascultau mărturisirile şi inspirau pe regi. După cum tocmai am văzut, "armonia" domnea, de asemenea, când aceştia erau confesorii şi sfătuitorii şefilor Statului Major.
Potrivit abatelui Brugerette, generalul de Boisdeffre, convertitul părintelui iezuit du Lac, a gustat aceeaşi amărăciune ca mulţi alţii di¬naintea lui care fuseseră în aceeaşi măsură înşelaţi de aceşti "stăpânitori de conştiinţe". Mărturisirile falsificatorului Henry l-au obligat să demisioneze. „Fiind un om cinstit, el se va proclama ca fiind "înşelat în mod scandalos" , şi cei care îl cunoşteau erau conştienţi că el se simţea foarte amărât din cauza "complotului" al cărui victimă era”.
Iar abatele Brugerette adaugă că acesta a întrerupt „orice comunicare cu fostul său confesor” şi chiar a refuzat să-l vadă înainte de a muri.
După ce citim toate acestea, scrise şi publicate în "Civilta Catolica", credem că nu mai este nevoie să insistăm asupra culpabilităţii omului şi putem doar să fim de acord cu Joseph Reinach care scria atunci: „După cum vedeţi, iezuiţii înşişi au născocit această afacere întunecoa¬să. Şi pentru ei Dreyfus este doar un pretext. Ce vor ei şi ce admit este a strangula pe laici şi Revoluţia franceză.... să dărâme zeii străini: dogmele din 1789”.
Aceasta este destul de clar. Dar, împotriva tuturor aparenţelor, există o posibilă discordanţă între papă şi armata lui secretă, între intenţiile unuia şi acţiunile celorlalţi. Cazul lui Bailly este concludent în această privinţă.
Ce putem citi în "La Croix" la 29 mai 1956? Nimic altceva decât: „Cum am mai anunţat, eminenţa sa, cardinalul Feltin, a ordonat o studiere mai atentă a scrierilor părintelui Bailly; el a fost fondatorul publicaţiei noastre şi a revistei "Maison de la Bonne Press". Iată textul acestui ordin datat la 15 mai 1956: „Noi, Maurice Feltin, prin harul Domnului şi a apostolicului Sfânt Scaun, preot cardinal al sfintei biserici romane al cărei nume este "Sfânta Maria a Păcii", episcop al Parisului. În vederea planului supus spre cercetare de către Congregaţia "înălţătoare" şi aprobat de noi de a prezenta la Roma cauza supusului lui Dumnezeu, Vincent de Paul Bail fondator al ziarului "La Croix" şi al "Bonne Press". În vederea dispoziţiilor şi instrucţiunilor Sfântului Scaun privind actul de canonizare şi de studiere atentă a scrierilor supusului lui Dumnezeu, am ordonat şi ordo¬năm următoarele: oricine a cunoscut pe acest supus al lui Dumnezeu sau cine ne poate spune ceva deosebit despre viaţa lui trebuie să ne facă cunoscut despre aceasta... Oricine posedă scrieri ale acestui supus al lui Dumnezeu trebuie să ni le predea înainte de 30 septembrie 1956, fie ti¬părite sub formă de cărţi, note de mână, scrisori, memorii... chiar in¬strucţiuni sau sfaturi, nu neapărat scrise de el, dar dictate de el... Pentru toate aceste comunicări îl desemnăm pe Canon Dubois, secretarul ar¬hiepiscopiei noastre şi promotor al credinţei în această cauză”.
Iată un „supus al lui Dumnezeu” pe drumul cel bun pentru a primi o recompensă pentru serviciile sale loiale sub forma unui "halo" (inelul luminos care se vede deasupra capului sfinţilor - n.t.). Şi îndrăznim să spunem că în ceea ce priveşte scrierile sale care sunt atât de atent cercetate, "promotorul credinţei" a avut destule. Cât despre materialul "tipărit", colecţia "La Croix", în special între anii 1895-1899 va furniza cele mai edificatoare aspecte.
„Atitudinea ziarelor catolice şi în special cea a ziarului "La Croix" constituie, pentru moment, pentru toate minţile drepte şi luminate, un scandal indescriptibil”, spunea Pau1 Violet, membru catolic al Institutului iar acest scandal susţine, în afacerea Dreyfus, cele mai şocante greşeli, minciuna şi crima împotriva adevărului şi dreptăţii. „Tribunalul Romei”, adaugă el, „cunoaşte aceasta, la fel ca şi toate tribunalele europene”. Într-adevăr, Tribunalul Romei ştia mai bine decât oricine! După cum am văzut, în 1956, ea nu uitase isprăvile Pioase ale acestui „supus al lui Dumnezeu” şi pregătea canonizarea lui.
Fără îndoială, promotorul credinţei ne încredinţa un viitor "sfânt" cu acele celebre liste de subscripţii în favoarea văduvei falsificatorului: Henry, despre care abatele Brugerette spune: „Astăzi, când considerăm că acele cerinţe ale Inchiziţiei s-au întors, pentru persecutarea evreilor şi omorârea susţinătorilor lui Dreyfus, totul pare ca şi când ai asculta un delir imaginar al unor fanatici sălbatici şi groteşti. Cu toate acestea, faptele ne sînt prezentate de către "La Croix" ca un mare, reconfortant şi amuzant spectacol”.
Toate aceste urări pioase privind evreii, părintele Bailly nu a avut bucuria să le vadă realizate în timpul vieţii sale de către aceşti sălbatici fanatici aflaţi sub semnul zvasticii. El nu a putut decât să se bucure din ceruri la vederea acelui „mare, reconfortant şi amuzant spectacol”, chiar dacă, de acolo de sus, spectacole de acestea par obişnuite potrivit spuselor sfântului Toma d'Aquino, îngerul şcolii: „În scopul de a ajuta sfinţii să se bucure mai mult de fericirea lor şi să-şi sporească mulţumirile aduse Domnului, lor li se permite să contemple în toată grozăvia lor torturile aplicate celor necredincioşi... Sfinţii se vor bucura de torturile şi chinurile aplicate celor fără Dumnezeu”.
Cum putem vedea, părintele Bailly, fondatorul publicaţiei „La Croix” avea toate atributele necesare unui sfânt: persecuta un nevinovat, blestema pe cei care îl apăraseră pe acesta, îi preda ca să fie omorâţi, susţinea cu putere minciuna şi nedreptatea, împrăştia ura şi discordia; acestea sunt în ochii bisericii romano-catolice titluri de glorie şi putem înţelege dorinţa ei de a pune un nimb pe fruntea autorului acestor fapte pioase.
Totuşi, se pune întrebarea următoare: „Este oare acest "slujitor al lui Dumnezeu" un făcător de minuni? Pentru că ştim că, pentru a merita un astfel de promovare, cineva trebuia să facă minuni bine verificate”.
Care erau minunile făcute de directorul fondator al publicaţiei „La Croix”? Era schimbarea albului în negru şi a negrului în alb pentru cititorii săi? A prezenta o minciună drept adevăr şi un adevăr drept o minciună? Desigur, dar un mare miracol fusese în primul rând faptul că el convinsese membrii Statului Major (iar apoi publicul cititor) că, după ce se comisese iniţial o greşeală şi apoi această greşeală fusese descoperită, lor le revenea "onoarea" de a nega dovezile, transformând în acest fel greşeala în abuz de putere!”. „A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic”. Dar "slujitorul lui Dumnezeu" nu a luat prea mult în seamă acest proverb. În loc să se lase inspirat de el, aces¬ta l-a ascuns sub sutana lui. De fapt, "mea culpa" (recunoaşterea greşelii) este pentru credinciosul de rând, nu pentru feţele bisericeşti, nici pentru capii militari care aveau confesori iezuiţi. Rezultatul a fost – şi asta s-a şi urmărit – exaltarea pasiunilor partizane şi divizarea poporului francez.
Acest lucru este afirmat de eminentul istorie Pierre Gazotte: „Afacerea Dreyfus a fost cotitura decisivă... judecată de ofiţeri, ea a implicat instituţia militară. Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, divizând familii, despărţind Franţa în două. Ea a avut urmările unui război al religiilor... a creat ura împotriva corpului ofiţeresc... a generat antimilitarismul” (P. Gazotte, „Istoria Franţei”).
Când ne gândim la Europa acelor timpuri, cu Germania supradotată cu armament şi înconjurată de doi dintre aliaţii ei, când ne amintim de responsabilitatea Vaticanului în ceea ce priveşte începerea conflictului din 1914, nu putem crede că diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu fusese premeditată.
Cum am putea trece cu vederea faptul că, de fapt, „Afacerea Dreyfus începea în anul 1894, anul alianţei franco-ruse. Atunci, reprezentanţii Vaticanului au fost foarte sinceri în privinţa acordului cu o putere schismatică ce, în ochii lor, era un scandal. Chiar şi azi, un prelat al "Prea Sfinţiei Sale", M. Cristiani, îndrăzneşte să scrie: „Prin politica oarbă şi greşit condusă, ţării noastre părea că-i face plăcere să provoace tendinţe de război cumplitei ei vecine (Germania)... De fapt, alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania cu încercuirea” (Cristiani, „Vaticanul politic”, pag.102).
Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianţă (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta o ameninţare pentru nimeni, iar Franţa greşea pentru că nu rămânea izolată în faţa acestui bloc. Cu trei contra unu, "lovitura" ar fi fost mai uşoară, iar Sfântul Părinte, papa, nu ar mai fi trebuit să deplângă, în 1918, înfrângerea apărătorilor lui.
Postări
