http://www.scribd.com/doc/282816/EG-White-Tragedia-veacurilor
"În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După ce primele biruinţe asupra Reformei au trecut, Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi desăvârşească distrugerea.
În vremea aceea a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi apărătorii papalităţii.
Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, morţi faţă de cerinţele afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite, ei nu cunoşteau nici o regulă, nici o legătură, în afară de aceea a ordinului lor, şi nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui (vezi note suplimentare).
Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenţii ei să facă faţă primejdiei şi să suporte suferinţele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, ca să înalţe steagul adevărului, făcând faţă scaunului de tortură, temniţei şi rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuismul îi inspira pe urmaşii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure şi ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o amăgire josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă.
Legaţi prin jurământ pentru o sărăcie şi umilinţă continuă, ei aveau scopul de a câştiga bogăţie şi putere, ca să fie devotaţi înăbuşirii protestantismului şi restabilirii supremaţiei papale.
Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutându-i pe bolnavi şi pe săraci, mărturisind că au renunţat la lume şi purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfăţişare exterioară fără reproş, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice şi criminale.
Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Şi în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau şi recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de stat, devenind chiar consilieri ai regelui şi conducând astfel politica naţiunilor. Deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor.
Înfiinţau şcoli pentru copiii prinţilor şi ai nobililor şi şcoli pentru poporul de rând, în care copiii protestanţilor erau atraşi şi educaţi în păzirea ritualurilor catolice. Toată pompa şi manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea drept scop să producă confuzie, să uimească şi să cucerească imaginaţia şi în felul acesta libertatea, pentru care părinţii luptaseră şi muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalităţii.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea Inchiziţia (vezi note suplimentare). În ciuda faptului că era privit cu oroare chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papistaşi, astfel cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţe ascunse.
În multe ţări, mii şi mii de oameni chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi, mai educaţi, pastori evlavioşi şi devotaţi cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi şi meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi sau obligaţi să fugă în alte ţări.
Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a-i despărţi pe oameni de Biblie şi pentru a restabili ignoranţa şi superstiţia evului mediu." Tragedia Veacurilor, pag.235-236
"Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşe meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâinea din mâna regelui.
Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele". Tragedia Veacurilor, pag. 280 Pagina 237 . Iezuiţii - Pentru o declaraţie cu privire la originea, principiile şi ţelurile "Societăţii lui Isus", aşa cum au fost subliniate de membrii acestui ordin, vezi o lucrare intitulată Concerning Jesuits, editată de Rev. John Gerard, S.J., şi publicată la Londra în anul 1902 de Societatea Adevărului Catolic.
În această lucrare se spune: "Resortul întregii organizaţii a societăţii este un spirit de totală ascultare. Fiecare, scrie Sf.Ignaţiu, să fie convins că toţi aceia care trăiesc în ascultare ar trebui să se lase mişcaţi şi călăuziţi de providenţa divină prin superiorii lor, ca şi cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde şi să fie tratat oricum, sau ca toiagul unui bătrân de care se slujeşte şi care-l ţine în mână cum vrea".
Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei şi trebuie să fie, continuă întemeietorul... promptă, cu bucurie şi stăruitoare... ascultătorul religios împlineşte cu bucurie ceea ce i-au încredinţat superiorii lui pentru binele general, asigurat că prin aceasta el corespunde în adevăr voinţei divine". The Contess R. de Courson in Concerning Jesuits, Pagina. 6. Tragedia Veacurilor, Note Suplimentare, pag.687
"În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După ce primele biruinţe asupra Reformei au trecut, Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi desăvârşească distrugerea.
În vremea aceea a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi apărătorii papalităţii.
Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, morţi faţă de cerinţele afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite, ei nu cunoşteau nici o regulă, nici o legătură, în afară de aceea a ordinului lor, şi nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui (vezi note suplimentare).
Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenţii ei să facă faţă primejdiei şi să suporte suferinţele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, ca să înalţe steagul adevărului, făcând faţă scaunului de tortură, temniţei şi rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuismul îi inspira pe urmaşii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure şi ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o amăgire josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă.
Legaţi prin jurământ pentru o sărăcie şi umilinţă continuă, ei aveau scopul de a câştiga bogăţie şi putere, ca să fie devotaţi înăbuşirii protestantismului şi restabilirii supremaţiei papale.
Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutându-i pe bolnavi şi pe săraci, mărturisind că au renunţat la lume şi purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfăţişare exterioară fără reproş, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice şi criminale.
Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Şi în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau şi recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de stat, devenind chiar consilieri ai regelui şi conducând astfel politica naţiunilor. Deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor.
Înfiinţau şcoli pentru copiii prinţilor şi ai nobililor şi şcoli pentru poporul de rând, în care copiii protestanţilor erau atraşi şi educaţi în păzirea ritualurilor catolice. Toată pompa şi manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea drept scop să producă confuzie, să uimească şi să cucerească imaginaţia şi în felul acesta libertatea, pentru care părinţii luptaseră şi muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalităţii.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea Inchiziţia (vezi note suplimentare). În ciuda faptului că era privit cu oroare chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papistaşi, astfel cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţe ascunse.
În multe ţări, mii şi mii de oameni chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi, mai educaţi, pastori evlavioşi şi devotaţi cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi şi meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi sau obligaţi să fugă în alte ţări.
Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a-i despărţi pe oameni de Biblie şi pentru a restabili ignoranţa şi superstiţia evului mediu." Tragedia Veacurilor, pag.235-236
"Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşe meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâinea din mâna regelui.
Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele". Tragedia Veacurilor, pag. 280 Pagina 237 . Iezuiţii - Pentru o declaraţie cu privire la originea, principiile şi ţelurile "Societăţii lui Isus", aşa cum au fost subliniate de membrii acestui ordin, vezi o lucrare intitulată Concerning Jesuits, editată de Rev. John Gerard, S.J., şi publicată la Londra în anul 1902 de Societatea Adevărului Catolic.
În această lucrare se spune: "Resortul întregii organizaţii a societăţii este un spirit de totală ascultare. Fiecare, scrie Sf.Ignaţiu, să fie convins că toţi aceia care trăiesc în ascultare ar trebui să se lase mişcaţi şi călăuziţi de providenţa divină prin superiorii lor, ca şi cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde şi să fie tratat oricum, sau ca toiagul unui bătrân de care se slujeşte şi care-l ţine în mână cum vrea".
Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei şi trebuie să fie, continuă întemeietorul... promptă, cu bucurie şi stăruitoare... ascultătorul religios împlineşte cu bucurie ceea ce i-au încredinţat superiorii lui pentru binele general, asigurat că prin aceasta el corespunde în adevăr voinţei divine". The Contess R. de Courson in Concerning Jesuits, Pagina. 6. Tragedia Veacurilor, Note Suplimentare, pag.687
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu